Mircea Mihăieş: „Pe nesimţite (în toate sensurile cuvântului), televiziunile comerciale au devenit un subiect tabù.”

Prin manevre deocheate dar persistente, am fost aduşi în situaţia de-a nu crâcni în faţa aberaţiilor pompate douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru de sclavii aşa-zişilor „moguli” (personal, cred că termenul e o flaterie nemeritată). Logica invocată e simplă: „N-ai ce să faci, sunt banii omului, e o afacere privată!”.

Fraza s-ar potrivi, poate, activelor imobiliare sau terenurilor, unde ideea de „proprietate privată” are, într-adevăr, acoperire. Dar în cazul televiziunilor nu eu „traversez” gazonul, ci ele intră - mai degrabă neinvitate decât invitate - la mine în casă. Prin urmare, comparaţia nu ţine.

Activitatea canalelor invocate este (sau ar trebui să fie) una comercială. Din punctul de vedere al statului român, ele funcţionează în condiţii similare unei fabrici de brânză, de pantofi sau de cârnaţi. Ar îndrăzni cineva să pretindă că societatea n-are dreptul să verifice calitatea produselor ieşite pe porţile fabricii?

E cineva cu mintea întreagă dispus să accepte, în cazul brânzei alterate, al pantofilor fără talpă sau al cârnaţilor împuţiţi teoria cu „N-ai ce să faci, sunt banii omului, e o afacere privată”? Recent, guvernul a decis interzicerea produselor etnobotanice. Poate că a sosit momentul evaluării serioase a efectului halucinogen al multor producţii de televiziune.

Veţi spune că asta e cenzură. Vă înşelaţi. E doar o măsură profilactică, asemănătoare celor privind ciuma, sifilisul ori tuberculoza. Dacă statul e dator să ia măsuri împotriva flagelurilor de acest tip, de ce-ar sta pa - siv în faţa otrăvurilor violente ale îmbuibaţilor din televiziuni? Nu există nicio diferenţă între agresivitatea bolilor contagioase şi atacul sistematic asupra minţii umane.

Efectul drogurilor produse în fabricile de cretinizare nu e la fel de primejdios ca un flagel scăpat de sub control. Finalmente, şi unele, şi altele distrug creierul. Şi nu mă refer doar la talk-show-urile politice şi la minciunile grosolane din emisiunile de ştiri, unde, e adevărat, s-a ajuns la culmi ale demenţei.

E vorba de ansamblul „producţiilor” care intoxică privitorul. Ştiu că există o veritabilă fascinaţie a omului de rând pentru vulgaritate şi tembelism. Din acest punct de vedere, producătorii din televiziuni şi telespectatorii se binemerită unii pe alţii. Populaţia matură măcar a ales de bunăvoie între nişte programe decente şi subprodusele unor minţi demonice.

Dar cine se gândeşte la generaţia care deschide acum ochii? Un copil care, de la 9-10 ani, nu-i vede decât pe Ţociu şi pe Palade, care constată că umorul românesc se reduce la scălâmbăielile lui Dan Negru, că idealul de feminitate îl reprezintă postadolescenta, prematur veştejita soţie a unui milionar tomnatic, că oamenii de spirit sunt Badea şi „Vacanţa Mare”, că mari entertaineri au ajuns Bănică-junior şi Moculescu-senior, că decenţa s-a refugiat în galantarele cu marfă deocheată ale lui Dan Diaconescu, şi că, peste toţi, „role model”-ul naţional e Gigi Becali, această arteziană de agramatism şi violenţă verbală, e deja un copil tarat.

Puneţi laolaltă trăsăturile respingătoare desprinse din enumerarea de mai sus şi aveţi portretul-robot al românului de peste cinci-zece ani. Dată fiind concurenţa întru nemernicie, am văzut mulţi oameni inteligenţi făcând ruşinoase genuflexiuni pentru a nu pierde din „rating”.

Demisiile morale sunt şocante prin greţoşenia slugărniciei şi intensitatea pasiunii. Invitaţi în studiouri, inşi cu pretenţii se metamorfozează în exhibiţionişti de iarmaroc, vânând detalii irelevante, dar care-i dau lui, comentatorului atotştiutor, prilejul să le arate proştilor din faţa ecranului ce primejdii a pescuit în banalitatea crâncenă a cine ştie cărei declaraţii politicianiste.

Narcotizaţi de minciună, aruncăm în debaraua uitării mica realitate factuală că televiziunile funcţionează în baza aprobărilor acordate de stat. Cu alte cuvinte, noi, statul, le dăm dreptul să ajungă la profituri inimaginabile. Dac-am fi normali (dar nu suntem), tot noi, statul, ar trebui să ne ieşim din pepeni şi să răcnim: „Ajunge! Aţi făcut destui bani, aţi adunat, stricând la minte acest popor, o avere pe care n-o vor putea cheltui nici strănepoţii strănepoţilor! E timpul să dispăreţi, cu întreaga voastră liotă de circari, estropiaţi mintal, curviştine, perverşi, securişti reciclaţi, bagabonţi în costume Armani, veterane ale bordelurilor clandestine şi mercenari de ambe sexe - ori chiar fără sex! Plecaţi şi uitaţi de noi. Poate-poate că, fără asaltul vostru neobosit, ne vindecăm de bolile aduse din subteranele colcăind de şobolani. Cu şi fără grade.”