Horia Roman-Patapievici: "Spuneam acum două săptămâni că, în ultimul an, ceva s-a schimbat dramatic, deşi pe nesimţite, în felul în care se face la noi politica."
Din protagonist al politicii, cetăţeanul s-a transformat din ce în ce mai mult într-un spectator. Politica a devenit un spectacol mediatic, dirijat de nevoia politicienilor de a se alege şi de interesele trusturilor de presă, care deşi sunt economice în finalitate, se manifestă prin opţiuni politice atât ca expresie, cât şi ca mijloc de realizare. Devenind rating, politica a încetat să mai fie politică: ea nu se mai bazează pe convingeri politice, pentru a se exprima, şi nici pe formarea unei conştiinţe politice, pentru a funcţiona.
Televiziunile au preluat dezbaterea şi i s-au substituit. Din mijlocitori ai dezbaterii publice, moderatorii au devenit actori, apoi formatori, iar din formatori, sub influenţa intereselor patronilor şi a presiunilor politicii, s-au transformat în deformatori de opinie.
În formarea ori deformarea opiniei, moderatorul ori postul de televiziune a ajuns mai important şi decât politicianul invitat, şi decât ideile dezbătute. Aşa cum câmpul politic este împărţit pe partide, mass-media sunt cartelate pe patroni. Şi aşa cum opţiunile politice sunt grupate ideologic, mesajul trusturilor de presă este structurat în funcţie de interesele patronatului. Nu ideile politice fac agenda publică, ci interesele de emisiune ale moderatorilor cu rating. Nu mai este vorba de spirit public, ci de spirit parohial: şi nu al celor cu idei, ci al celor cu bani, poziţie, mijloace şi interese. Puterea presei a devenit profitul ei şi se împarte convenabil între cei care o fac şi cei pentru care se face. Presa, câine de pază (al democraţiei)? Da, într-un fel: dar nu împotriva duşmanilor, ci în favoarea beneficiarilor. Nu mai există nici inocenţă, nici prezumţie de bună- credinţă: toată lumea ştie că oricine va minţi, când îi va pica bine, pe oricine.
Acest cinism a fost iniţial generat de lipsa de caracter, dar a ajuns să fie întreţinut ca standard profesional prin condiţionarea prosperităţii de obedienţă. Cine vrea prosperitate trebuie să plătească în obedienţă. Ca să nu fie respingătoare, obedienţa s-a deghizat, convenabil, în indignare: avem numărul cel mai mare de moderatori indignaţi din toată presa europeană, la un grad de aservire patronală disproporţionat mai mare.
Cum se poate vedea, indignarea este, şi ea, cartelată: ştii peste ce indignare vei da în funcţie de postul pe care comuţi; indignările nu mai sunt personale, sunt ale trustului de presă. În felul acesta, întreg mediul moral al transmiterii şi comentării informaţiei s-a falsificat. În timpurile clasice ale bunei-credinţe, dezinformarea era naivă şi se obţinea prin trunchierea informaţiei. În timpurile totalitare ale relei-credinţe, dezinformarea era brutală şi se făcea prin falsificarea ori suprimarea informaţiei.
Dezinfomarea noastră, mai subtilă, e obţinută direct prin falsificarea mediului moral de la care emană informaţia: suntem supuşi unei mistificări de bună-credinţă morală atât de sistematice şi de enorme, încât sub înrâurirea ei aproape că nu mai e nevoie nici de dezinformarea naivă, nici de cea brutală. Fiind minţiţi în chiar sursa încrederii noastre morale, ravagiile sunt mult mai mari decât cele produse prin înşelăciunea cognitivă a dezinformării. Urmarea, asupra noastră, e sigură: neîncredere, cinism, relativism, dezinteres, lehamite şi dispreţ. Soluţia, în ce-i priveşte, e neclară.
Sursa acestei neclarităţi este dezertarea presei de la menirea ei. Dintotdeauna, în timpurile moderne, aliatul cetăţeanului împotriva abuzurilor puterii a fost presa. Presa noastră (independentă) a debutat bine după 1989, dar a dat de bani după 2000. Astăzi, urmând unei evoluţii mai generale, presa a devenit aproape numai televiziune, iar televiziunile, cedând ispitei enormei puteri de manipulare a opiniei publice de care dispun, înainte de a face presă, fac afaceri. Sau, mai degrabă, fac afaceri prin intermediul facerii şi desfacerii presei.
Cu ochii pe presă, politicienii au descoperit că e în interesul lor să îi îndepărteze pe cetăţeni de politică. Infantilizarea electoratului, utilă pe vremuri, nu mai putea fi obţinută, pentru că nivelul de educaţie a crescut, iar informaţia e peste tot, te trage de nas şi dacă vrei să o ignori. Electoratul, însă, poate fi în mod mult mai profitabil distras de la politică dacă este continuu distrat. Scopul politicii a devenit distragerea electoratului de la politică. Iar acest lucru se obţine (a) prin transformarea politicii în spectacol; (b) prin transformarea televiziunilor în vector politic unic; (c) prin transformarea anumitor oameni politici în entertainer-i la vedere şi ţinerea în culise, igienic sustraşi ochiului public, a celor care trag sforile; (d) prin mutarea tuturor dezbaterilor publice la televiziuni şi transformarea lor în spectacole de divertisment.
Cum am putea lupta împotriva noii singurătăţi a cetăţeanului? Fireşte, încercând să readucem televiziunile la menirea lor; ori încercând să populăm cu „făpturi prietenoase“ spaţiul deocamdată vid dintre stat şi individ. Dar cum, efectiv, este ceea ce trebuie să reiasă din dezbaterea publică.
Recomandările noastre
