Mircea Mihăieş: "Obişnuiţi să gândim de-a-ndoaselea, scufundaţi în dispreţ şi aroganţă, vedem totul în negru şi intuim numai catastrofe."
Gândirea pozitivă e la noi ceva de ruşine, iar ideea că adversarul are fărâma lui de dreptate provoacă reacţii acut viscerale. Sondajele privind viitoarele alegeri indică doar pasiuni sterpe, viziuni contradictorii şi absenţa oricărui proiect valabil la nivel naţional. Egoismul e depăşit numai de ura faţă de aproape. Ne târşâim bezmetici printre cohorte de inamici, gata să le împlântăm cuţitul între omoplaţi şi uimiţi, la fiecare cotitură, că încă n-am fost înjunghiaţi noi înşine. Nu ştiu de unde vine această bolnăvicioasă neaşezare, de unde spaima şi oroarea că, dacă am trăi normal o săptămână întreagă, ne-am dezintegra şi n-ar mai rămâne nimic din sublima noastră românitate.
Aşa arată ţara în acest moment, aşa arată şi harta politică pe care-şi exersează baletul caraghios politicienii. Când vedete la televiziune sunt alde Stan-laptop, Badea ori Diaconescu-show, de ce să ne mirăm că Dan Voiculescu aspiră la preşedinţia Senatului? Cine e mai incompatibil cu această Românie deşucheată - Bogdan Olteanu, omul fără onoare, pe al cărui craniu lucesc tot mai des beculeţele montate de sinistra sa bunică, Ghizela, sau naivii (în curs de împuţinare) care-şi imaginează că putem intra în normalitate? Cine să aducă pacea în ţară, când vindicta pesedistă ia forme barbar-violente rostite de-un scrib confuz precum Răzvan Theodorescu? Regula jocului presupune în acest moment nimicirea fizică a adversarilor.
Nu văd decât o soluţie pentru ieşirea din acest coşmar populat cu televizoare, maculatură jurnalistică, demagogie, minciună, grosolănie şi dispreţ. L-am citat pe altminteri necitabilul şi ilizibilul Răzvan Theodorescu, pentru că acest supravieţuitor al infernului iliescian pare să fi devenit principalul purtător de cuvânt al restauraţiei pesediste. O restauraţie care - ne asigură istoricul cu porniri medievale - va fi nemiloasă, contondentă şi definitivă. Dac-ar reveni la putere, pesedeii n-ar mai ceda-o până la sfârşitul timpurilor. E suficient să-l asculţi pe Geoană perorând prin Moldova pentru a descifra planurile viitorului război civil în care se pregătesc să ne arunce subprodusele iliescianismului.
Există o singură şansă de a ne sustrage acestei noi nenorociri: apelul la soluţia morală. În ce constă ea? Simplu: dacă „soluţia imorală“ a însemnat aducerea la putere a cinismului voiculescian, soluţia morală ar fi marginalizarea strigoilor comunismului lătăreţ şi nesătul. Acest lucru e atât la îndemâna electoratului, cât şi a forţelor politice care mai cred în democraţie. Personal, n-am prea mare încredere că românul anului 2008 e dispus să se ridice deasupra propriilor prejudecăţi şi comodităţi. Prea mulţi dintre noi ne-am resemnat să fim prizonierii pe viaţă ai pesedismului. Din acest punct de vedere, nu e nimic de aşteptat.
În schimb, un efort de a conştientiza la ce riscuri expun ţara ar putea să-i readucă la raţiune pe liderii PNL. Ştim de-acum că marea dihonie din sânul Alianţei D.A. se leagă de două nume: Patriciu şi Tăriceanu. Dacă primul primeşte garanţii că va beneficia din partea democraţilor măcar de statutul asigurat de pesedei şi dacă al doilea va înţelege să renunţe la stilul şantajist în care s-a specializat de doi ani încoace, cu notele isterice ale ultimelor luni, nu văd de ce, după 30 noiembrie, România n-ar putea spera la un guvern alcătuit din pedeliş ti şi penelişti. Orice altă variantă ne retrimite la perspectiva înfricoşătoare a căderii în labele şi guşile nesătule ale comuniştilor hrăniţi cu laptele otrăvit al iliescianismului.
Ştiu că asperităţile dintre cele două partide nu se reduc la problemele create de numele invocate mai sus. Ştiu că Norica Nicolai şi Haşotti, inşi cu greutate într-un partid altminteri fără prea mare greutate în teritoriu, se simt minunat în compania stângii hămesite. Vocile tinere nu se mai aud în acest partid cam de multişor, dar asta nu înseamnă că derapajele personajelor nu pot fi ţinute între limite suportabile.
Soluţia morală, după 30 noiembrie, este şi soluţia raţională. O Românie care, în contextul crizei mondiale, va aduce la putere PSD-ul, formaţiune specializată în distribuire (şi, în bună măsură, autodistribuire!) de bunuri, şi nu în dezvoltarea producţiei, e condamnată la autodistrugere. Sper că atunci când pozează în favorit pentru un nou fotoliu de premier, Tăriceanu face pure exerciţii de retorică. Sper că doar încearcă să-şi vândă cât mai scump pielea. Şi mai sper că nu e chiar atât de orb încât să nu-şi dea seama că nici Dan Amedeo Lăzărescu şi nici măcar Dumnezeu nu l-ar putea impune la şefia guvernului în condiţiile în care în joc e însăşi soarta pe câteva decenii înainte a României.
Recomandările noastre
