Simt nevoia să fac o mărturisire născută dintr-o mare tristeţe. În 2001, când am primit Premiul "Brătianu" al Partidului Naţional Liberal, acordat unei personalităţi care nu face parte din partid, dar care a contribuit substanţial la afirmarea valorilor liberale, am fost mişcat şi onorat.
Am venit la Bucureşti (eram la Viena într-un stagiu de cercetare), am luat cuvântul la sediul Institutului de Studii Liberale, am vorbit despre tradiţia acestui partid, am citat din Dinu Brătianu şi din alţi fruntaşi liberali lichidaţi de comunişti. Am arătat cum s-a opus Dinu Brătianu deportărilor de evrei în Transnistria, cum a rezistat PNL-ul subminării comuniste a democraţiei româneşti. Am insistat asupra rolului acestui partid ca vector al modernizării intelectuale, politice şi economice a României. Decizia de acordare a acestei prestigioase distincţii era semnată de figuri importante ale PNL. Între alţii, Alexandru Paleologu. Nu mă îndoiesc că, dacă ar fi fost între noi, Domnia Sa ar fi protestat în aceste zile. După ştiinţa mea, cu excepţia senatorului Raymond Luca (care, între timp, a revenit cu un comunicat ce include cuvinte dure la adresa preşedintelui Băsescu), nicio personalitate liberală nu şi-a exprimat rezervele ori dezacordul (nu mai zic dezgustul) în raport cu ceea ce este de fapt capitularea lui Antonescu în faţa lui Voiculescu. Cred că bietul Horia Rusu se răsuceşte în mormânt.
În ceea ce mă priveşte, nu văd nicio legătură între PNL-ul care mi-a acordat acel premiu şi formaţiunea aservită de Dan Voiculescu. Între acel PNL şi actuala emanaţie a orgoliului supradimensionat al lui Crin Antonescu. Mai mult, formarea iminentă a unei "Alianţe de Stânga-Dreapta" care să includă şi PSD-ul condus de Victor Ponta (dar controlat şi "îndrumat" din umbră de Ion Iliescu), anulează, din punctul meu de vedere, credibilitatea actualei conduceri PNL din perspectiva autenticelor valori liberale.
Un premiu îl defineşte pe cel care îl conferă, dar şi pe acela care îl acceptă. Nu cred că mai există vreo raţiune ca eu să figurez printre cei premiaţi câtă vreme conducerea actuală a PNL, fără vreo sfidare, fără vreo contestare profundă, într-o buimăcitoare unanimitate, a decis să fraternizeze cu formaţiuni care au boicotat decomunizarea ţării şi s-au opus vehement condamnării dictaturii comuniste din România. Mărturisesc că acest gest de renunţare la un premiu atât de prestigios (în clipa când l-am primit) mă costă sentimental şi intelectual. A nu-l face însă ar însemna să mă fac vinovat de complicitate cu travestiul şi impostura.
"Am două mâini, declara generalul- aventurier, demagogul iluzionist Juan Domingo Peron: una dreaptă şi una stângă, pe care le folosesc după necesităţi". Aceste cuvinte ar putea fi mottoul carierei actualului lider al PNL.
Alianţa, care, ne asigură Crin Antonescu, este şi comasare şi unificare, ba poate, pe linia acestui bombardament al sinonimelor, şi fuziune, cartel ori contopire, spre a nu mai vorbi de osmoză, simbioză ori metamorfoză, deci alianţa PNL-PC, şi urmează PSD, ţine de şamanism politic. Din decembrie 2009 încoace, deci de când cei trei crai s-au dus la Timişoara să consfinţească nesfânta lor comasare in statu nascendi, tot aşa o ţin aceşti bătăioşi politicieni. Anunţă moţiuni de neîncredere (care capotează înainte de a fi luate în serios de cineva), mobilizează o tot mai precară "bază de masă", se declară dimineaţa de stânga, la prânz de centru, iar seara, pentru a dormi liniştiţi, de dreapta. Măcar pesediştii nu au anunţat (încă) convertirea la dreapta politică.
Măştile şi etichetele sunt schimbate precum batistele ori şosetele. Avem de-a face cu o recrudescenţă a peronismului, fenomen pe care îl prevedeam în cartea mea "Fantasmele salvării" (ediţia originală, Princeton University Press, 1988, paperback 2009, trad. rom., de Magda Teodorescu, Polirom, 1999). Ceea ce filosoful polonez Leszek Kolakowski numea "ruinele mişcătoare ale bolşevismului" zămisleşte aceste construcţii baroce în care valori altminteri incompatibile se regăsesc sub umbrela unui oportunism devastator. Oamenii aceştia pot efectua orice salturi mortale, pot trece de la dreapta la stânga şi viceversa fără frământări, fără agonii morale, fără introspecţii, fără o minimă nevoie de mărturisire publică a propriilor motivaţii. Mancurtizaţi ei înşişi, ne cred pe toţi lipsiţi de memorie. Crin Antonescu este unul dintre puţinii politicieni români de mare vizibilitate care a semnat Declaraţia de la Praga. Ce simte acum în comasata alianţă cu un trust de presă şi un ziar (numite adeseori partid) care au ca scop negarea trecutului totalitar şi reabilitarea securiştilor? Este ceea ce eu numesc omul-magician, iluzionistul de serviciu care scoate porumbei, pisicuţe, şoricei şi iepuraşi din pălărie.
Recomandările noastre
