Horia-Roman Patapievici: "În perioada 26-28 februarie, la Bucureşti, sub patronajul câtorva instituţii ale statului român şi al câtorva ambasade (*1), s-a marcat împlinirea a douăzeci de ani de la fondarea oficială a organizaţiei internaţionale Opération Villages Roumains (OVR)."
Manifestările au fost organizate de OVR şi au durat trei zile. Joi, la Institutul Cultural Român a avut loc festivitatea de omagiere şi decorare a OVR, cu vernisarea expoziţiei „OVR - 20 de ani: Trecut-Prezent-Viitor”. A doua zi, Academia Română a găzduit un colocviu consacrat memoriei şi transmiterii ei, din perspectiva experienţei acumulate în cei 20 de ani de OVR. Sâmbătă a fost rândul Muzeului Ţăranului Român să găzduiască o masă rotundă, privind viitorul tineretului în mediul rural şi perspectivele de viitor ale OVR. Seria de manifestări s-a încheiat la Institutul Francez cu o proiecţie cinematografică organizată de OVR în cadrul Festivalului Filmului Belgian Francofon.
De-a lungul acelor zile, am fost martorul unui frumos exemplu de cooperare între câteva instituţii româneşti. Pentru o dată, am avut sentimentul că lucrurile chiar contează. Şi mi-am amintit de amarele cuvinte ale Marthei Bibescu, rostite între cele două războaie: „În Franţa, fiecare acordă mare importanţă acţiunilor sale şi acţiunilor celorlalţi. În România, nimic nu are importanţă. Vin aici şase luni pe an ca să mă conving că totul e zadarnic”. M-am întrebat: s-a schimbat oare ceva? Ce văd acum reprezintă cu adevărat o schimbare? Ar putea ceea ce s-a întâmplat la Bucureşti săptămâna trecută să le tempereze acestor cuvinte amărăciunea şi să le dezmintă adevărul?
Până când vom afla, să ne amintim ce a fost „Opération Villages Roumains”. „Opération Villages Roumains” este o organizaţie creată în februarie 1989 de o mână de oameni entuziaşti şi generoşi, îngrijoraţi de politica de distrugere a satelor româneşti, pe care regimul Ceauşescu o lansase sub pretextul modernizării. Ideea Partidului Comunist Român era aceea că societatea românească este prea rurală şi că, după asaltul de urbanizare forţată produs de industrializarea forţată, trebuie încă mai rapid urbanizată, atât prin distrugerea unui mare număr de sate, cât şi prin sistematizarea uniformă a restului rămas în picioare. Acţiunea, nu mai e nevoie să o spunem, a fost una complet scelerată. Cei care, din Occident, au înţeles acest lucru s-au asociat într- o organizaţie pe care au botezat-o „Opération Villages Roumains”, prin intermediul căreia au declanşat operaţiunea de a „înfrăţi” mii de localităţi rurale occidentale cu satele din România care se aflau sub ameninţarea distrugerii.
Înarmaţi cu acest instrument, ţăranii şi intelectualii din OVR au putut alerta în modul cel mai eficient cu putinţă opinia publică occidentală şi, deloc în ultimul rând, propriile lor guverne, care se aflau pradă, ca toate guvernele, atât somnolenţei diplomatice, cât şi iluziilor progresiste privind ţările comuniste. OVR a lansat o susţinută campanie mediatică în Belgia, Franţa, Marea Britanie, Olanda şi restul Europei, care a avut drept efect strângerea unor masive ajutoare umanitare. Prin reţelele OVR, aceste ajutoare au putut fi imediat direcţionate spre satele româneşti încă din primele zile ale anului 1990. După încetarea acţiunii de distrugere organizată de stat a satelor româneşti, OVR a continuat să-i sprijine pe ţăranii români, atât prin furnizarea unor ajutoare materiale, cât şi prin finanţarea contactelor personale: vizite de documentare ale ţăranilor români în satele occidentale, oferite de omologii lor occidentali în vederea realizării unor proiecte de dezvoltare comune. O minunată operă de solidaritate în faţa distrugerii, realizată prin proclamarea unor înfrăţiri mediatice, s-a transformat, după schimbarea de regim din România, într-o reţea de înfrăţiri personale, prin care „satul românesc” a putut vizita „satul occidental”, iar „satul occidental” s-a putut prelungi fizic până în „satul românesc”.
Manifestările organizate la Bucureşti de OVR Internaţional au pus în evidenţă trei lucruri. Primul este rezistenţa în timp şi caracterul OVR. OVR este în mod esenţial o organizaţie de oameni care trăiesc la ţară şi care văd în viaţa la ţară nu o etapă tranzitorie a vieţii lor, ci chiar viaţa lor. Rezistenţa în timp a OVR ţine de solidaritatea acestor oameni nu doar cu activismul civic internaţional, ci şi cu încrederea lor în stilul rural de viaţă. Al doilea lucru pus în evidenţă de lucrarea OVR este forţa socială a asociativităţii neasistate de stat, instituţii internaţionale, ideologii ori reţele de interese materiale. Existenţa OVR este un elogiu implicit adus oamenilor simpli, binelui comun născut firesc din preocupări cotidiene, civismului suscitat, desfăşurat şi întreţinut la firul ierbii.
Presa a fost cu oamenii din OVR, dar aceştia nu au devenit niciodată vedete. Guvernele nu i-au stânjenit, dar nici nu i-au răsfăţat. Anonimatul lor mediatic a răspuns anonimatului lor social. Şi, cu toate acestea, aceşti oameni au fost alături de cei mai umili dintre noi şi atunci când nimeni nu se gândea la ei (pentru că nu devenise încă o cauză internaţională pentru marii lumii), şi atunci când toţi îi uitaseră (pentru că încetase să mai fie o cauză internaţională), şi atunci când nimeni nu mai are chef de ei (pentru că suntem prea ocupaţi cu circul politic şi distracţia mediatică).
Statul român, prin câteva instituţii, i-a onorat pe aceşti oameni extraordinari, găzduindu-le aniversarea. Şeful statului i-a decorat. Presa, însă, i-a ignorat. Societatea, căreia i se administrează prin televiziuni orice numai informaţie corectă nu, continuă să nu ştie că ei există. Oamenii OVR continuă însă lucrarea lor tăcută cu „satul românesc”. Dacă vom mai exista mâine într-o formă decentă, va fi şi pentru că aceste albine generoase şi harnice au avut un ochi şi pentru noi. „În «străinătate», fiecare acordă mare importanţă acţiunilor sale şi acţiunilor celorlalţi”. Când va fi aşa şi în România?
(*1) Sub înaltul patronaj al preşedintelui României, sub patronajul Institutului Cultural Român, al Academiei Române şi al Muzeului Ţăranului Român, în parteneriat cu Delegaţia Wallonie-Bruxelles la Bucureşti, cu Ambasada Belgiei şi Ambasada Franţei, cu sprijinul Ambasadelor României la Bruxelles şi la Paris.
Recomandările noastre
