Cu riscul de a enerva patrioţii ieşind din atmosfera de toaletă a comentariului politic de acasă (spaţiu mic, neaerisit şi cu muşte turcoaz) vreau să arăt cum se vede ţara noastră ca parte dintr-o regiune mai mare: Balcanii.
Pentru asta, ilustrativ e refrenul "cu excepţia României, unde lucrurile stau un pic altfel…" repetat de mai toţi participanţii la conferinţa internaţională despre Balcani, europenizare şi criză, ţinută zilele trecute la Sofia.
Au fost acolo duzini de persoane active în regiune în ultimele două decenii, de la donatori şi profesori de democraţie, la politicieni, antreprenori, ong-işti, până la filozofi ai europenizării, cântărind lecţiile tranziţiei post-comuniste pentru uzul ţărilor arabe. Deci atmosfera de familie a fost de la sine înţeleasă, ca şi francheţea discuţiilor. Ce m-a surprins au fost numeroasele excepţii în favoarea României formulate de vorbitori atunci când enumerau problemele structurale şi provocările crizei în Balcani. Dez-industrializarea din ultimele decenii a lăsat multe zone fără o bază economică pentru dezvoltare - dar asta e mai puţin valabil în România. Boomul imobiliar din anii 2000 a creat o aparenţă de prosperitate - însă comparativ, a fost mai mic la noi şi oricum, nu s-a bazat pe oligarhi ucrainieni şi aristocraţi ai KGB.
Pe nişte pieţe slabe şi fragmentate, cu risc politic major, principalii investitori în tranziţie au fost mici antreprenori oportunişti din Grecia şi Italia, cu orizont scurt şi ţinte de profit de peste 50%, nu investitori mari şi serioşi - doar în România e un pic altfel. Remitanţele emigranţilor sunt un procent semnificativ din PIB - cu excepţia României. În plus, mulţi dintre ei au mers în Grecia, unde lucrurile sunt haotice, deci există pericolul să revină acasă în masă, cu consecinţe economice şi politice serioase - dar nu la noi. Şomajul a ajuns la nivel dramatic, 20% sau peste - dar nu în România. Extremiştii de dreapta şi de stânga sunt în acensiune - dar, cel puţin până acum, nu la Bucureşti.
În unele părţi ale Balcanilor, în special în zonele de conflict ale fostei Iugoslavii sau Serbia, ani de zile sub embargo, cetăţeanul de rând are nostalgii îndreptăţite, deoarece o duce astăzi mai rău decât în 1990 în unele privinţe (deşi, să fim sinceri, nu în toate). Ceea ce nu e adevărat în Bulgaria şi, şocant de clar, în România, unde PIB-ul real şi puterea de cumpărare au crescut de 2-3 ori, iar calitatea şi cuprinderea serviciilor sociale, cu toate neajunsurile lor, sunt mai bune decât la începutul tranziţiei.
Atunci de unde negativismul şi nevroza perpetuă, mult peste ce ar fi justificat de efectele crizei globale? Mai ales că în Balcani am suferit în anii '90 crize mult mai rele, de la recesiunea bulgară, când salariile se plăteau în papuci şi ouă, la cea română, cu inflaţie de 300%, bănci căzute şi mineriade, sau războiul civil albanez după prăbuşirea Caritas-urilor, ca să nu mai vorbim de războaiele propriu-zise din fosta Iugoslavie? Să fie doar banala explicaţie că aşteptările oamenilor au crescut geometric pe când mijloacele de a le satisÂface doar aritmetic? Sau să fie actuala pierdere de prestigiu şi atracţie a UE ca model funcţional, după ce ne-a susţinut de-a lungul teribililor ani '90 prin simpla ei prezenţă acolo şi perspectiva extatică de a fi admişi într-o zi înăuntru?
