Că, exceptând câteva voci anemice, comentatorii evenimentelor internaţionale au dispărut cu desăvârşire? Culmea e că de când am intrat în Europa avem mult mai puţine surse publice de informare asupra entităţii geografice din care facem parte. Şi asta, dintr-un singur şi dezarmant motiv: pentru că nu ne interesează nimic din ce se întâmplă dincolo de nasul nostru. Miopi cu sistem şi surzi din vocaţie, aflăm întotdeauna mult prea târziu atât veştile bune, cât şi veştile proaste. Şi, prin urmare, nu suntem capabili nici să ne bucurăm de primele, nici să le preîntâmpinăm sau contracarăm pe ultimele.

Nu fac vreo imputare directorilor şi redactorilor-şefi de publicaţii. Trăind sub sabia damoclesiană a tirajului ori „ratingului”, ei oferă românului ceea ce vrea el: senzaţional, sexualitate, mondenităţi, violenţă. Atât, şi de la capăt. Mentalitatea cetăţii asediate, sub blestemul căreia am trăit peste o jumătate de secol, îşi arată astăzi roadele. Străinătatea a reprezentat pentru noi exclusiv duşmanul, denigratorul, invadatorul, împilatorul. Niciodată prietenul. Prietenii noştri se găseau întotdeauna departe, prin Lumea a Treia, printre teroriştii aşa-ziselor „mişcări de eliberare”, prin guvernele sezoniere din cele mai amărâte ţări africane. Aşa a rămas până în ziua de azi. Chiar veştile bune sosite din străinătate sunt privite chiorâş, suspectate c-ar conţine cine ştie ce coduri şi primejdii ascunse.

Mă uitam alaltăieri la deschiderea Congresului UDMR. Din liota de vorbitori care psalmodiau despre excelenţa intenţiilor ce-i animă pe politicienii români şi maghiari, nu s-a găsit unul să spună că tocmai în acea zi se desfăşura vârful de acţiuni al Târgului Internaţional de Carte de la Budapesta, unde România era invitată de onoare. Organizată de Ministerul Culturii şi de Institutul Cultural Român, participarea noastră a fost prezentată în presa scrisă şi în audiovizualul maghiar drept un eveniment de primă importanţă. Ziarele au relatat amplu despre întâlnirile culturale (ba chiar în cel mai citit cotidian din Budapesta am descoperit, în prelungirea reportajelor despre scriitori, o poză format mare a lui Emil Boc!), scriitorii români au dat interviuri principalelor canale de televiziuni, s-au organizat mese rotunde cu autori prezenţi la faţa locului (la una dintre ele, la Duna TV, am avut onoarea să particip alături de Mircea Dinescu şi Gabriela Adameşteanu). Nu mai vorbesc de faptul că deschiderea oficială a Târgului, gândită ca un omagiu adus României, s-a aflat sub patronajul preşedintei Parlamentului Ungariei, dna Katalin Szili.

Degeaba se străduiesc unii funcţionari ai statului român – cazuri mult prea izolate – să schimbe imaginea ţării, dacă baza de la Bucureşti nu reuşeşte să capitalizeze corespunzător aceste evenimente. La Budapesta, o ambasadoare precum Ireny Comarovschi a ştiut să dea prestanţă, profesionalism şi farmec unui eveniment cultural de primă mână. A observat cineva la Bucureşti acest lucru? Absolut nimeni. În schimb, presa vânează orice gogoaşă politicianistă despre „federalizare” sau „autonomie administrativă”. Într-o ţară total dezinformată, cum e România, trocul de vorbe goale redeşteaptă instantaneu dileme valabile poate în secolul al optsprezecelea, dar total ridicole în mileniul al treilea.

Privită dintr-un satelit, această Românie centrată pe sine, obsedată de primejdii imaginare şi sufocată de senzaţionalul mărunt, prizonieră incurabilă a spaimelor atavice, lasă impresia unui teritoriu decupat de pe harta Europei. Promovarea exclusivă, agresivă, neruşinată a interesului de grup, a egoismului sălbatic, a orgoliilor deşănţate, a aroganţei scandaloase a colonizat parcă pentru vecie viaţa publică românească. Ne îmbăţoşăm agresiv când e vorba să obţinem un statut de respectabilitate, dar ne batem joc de întâmplătoarele victorii chiar a doua zi după ce le-am obţinut. Ne jurăm solemn, invocând toţi sfinţii, dar suntem incapabili să ne ţinem cuvântul măcar până la primul colţ.

Probabil din acest motiv suntem mefienţi chiar în legătură cu veştile bune care ne privesc: orice succes al noastru e privit fie drept un „aranjament” dubios, fie avansul la o poliţă pe care o vom plăti şi noi, şi urmaşii urmaşilor, până la vama vămilor. Aflată mereu la datorie, mitocănia tradiţională (şi privată, şi instituţionalizată) ne readuce în planul icnetelor morocănoase şi-al fălcilor trosnite, arătându-ne în postura publică deja clasicizată: nu suntem, în raport cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru, decât imaginea multiplicată a unui Moromete pe care-l strâng iţarii. Lumea se reduce pentru noi la cât ne permite lungimea brăcinarului, iar ceea ce e dincolo de capacitatea noastră de a manipula, înhăţa ori torpila e primejdios, insuportabil ori inacceptabil. În loc să luptăm pentru un statut mai înalt în Europa, întărim la nesfârşit aceleaşi şi aceleaşi bastioane ale bătăliilor de mult câştigate. Deşi visăm să călătorim gratis la Bruxelles, până la urmă tot în Covasna şi Harghita ajungem, şi încă plătind biletul la suprapreţ!