PATAPIEVICI: "Ce fac statele cu personalităţile excepţionale?"
Le ucid, când nu le sunt pe plac: Stalin, Dej, Hitler au arătat deja cum se face acest lucru, până la genocid. Le ignoră, când nu se pot folosi de ele: această indiferenţă este aproape singura trăsătură comună a tuturor regimurilor politice. Le promovează, dar numai dacă le pot subordona: căci numai cele mai liberale state se abţin să confunde cultura pe care tind să o naţionalizeze cu cultura pur şi simplu - statelor numai cultura oficială le apare ca fiind singura cultură care merită să fie luată în seamă. Nicolae Ceauşescu a dat acestei confuzii o dimensiune patriotică grotescă. Concluzia este că numai extrem de rar statele sunt dezinteresate cu talentele pe care le promovează.
Pentru relaţia greşită dintre stat şi personalitatea excepţională, cazul Socrate este tipic. Se ştie că denunţul împotriva lui Socrate a fost depus în faţa demelor reunite de către doi cetăţeni care şi-au justificat cererea de condamnare la moarte invocând interesele superioare ale statului: zeii naţionali şi educaţia tinerilor. „Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaşte zeii recunoscuţi de cetate şi de a introduce divinităţi noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea“.
În apărarea sa, Socrate a demonstrat în mod convingător că nu cu moartea ar trebui el pedepsit pentru ceea ce a făcut, ci cu întreţinerea sa gratuită de către stat. Iată cuvintele sale: „Aşadar, ce mi se cuvine pentru că sunt un astfel de om? Ceva bun, atenieni, dacă într-adevăr trebuie judecat după vrednicie; şi anume un bine care să mi se potrivească. Aşadar, ce e potrivit pentru un om sărac şi făcător de bine, care are nevoie de răgaz ca să vă îndemne? Nimic altceva nu e mai potrivit, atenieni, decât ca un astfel de om să fie hrănit în Pritaneu, cu mult mai potrivit decât să fie hrănit acolo un învingător olimpic, la călărie, la cursele de cai pereche ori cu care grele. Pentru că acela vă face să vă credeţi doar mulţumiţi, dar eu vă fac să fiţi; şi el nu duce lipsă de hrană, iar eu duc lipsă. Aşadar, dacă trebuie să mă osândesc la ceva după dreptatea cuvenită, la aceasta mă osândesc, să fiu hrănit în Pritaneu“.
Magnifice cuvinte! Pentru binele făcut statului, Socrate le propune concetăţenilor săi să îl întreţină pe cheltuiala lor un timp indefinit. Nu sportivii, spune Socrate, ar trebui hrăniţi pe cheltuiala statului, deoarece aceştia nu fac decât să măgulească ceea ce cetăţenii ştiu deja despre ei. În Pritaneu ar trebui hrăniţi cei care, asemenea lui, i-au contrariat pe cetăţeni şi i-au învăţat despre ei ceva ce ei nu ştiau, înainte de a fi zgândăriţi de el. În Pritaneu, spune Socrate, ar trebui întreţinuţi numai cetăţenii care au adus un spor de cunoaştere cetăţii.
Ei bine, în lumina cazului Socrate, întrebarea agresivă „Ce fac statele cu personalităţile excepţionale?“ ar trebui înlocuită cu întrebarea mai civilă „Ce pot face statele pentru personalităţile excepţionale?“. Iar răspunsul, deşi insolent, rămâne cel sugerat de Socrate: să le hrănească în Pritaneu. Cum astăzi nu mai există Pritaneu1, iar noţiunea de „hrănire“ a devenit mai complexă, ceea ce poate face statul pentru talentele excep- ţionale este să le întreţină fără a le cere nimic în schimb. De ce ar fi cetăţenii de acord cu aşa ceva? Deoarece beneficiul statului care îl hrăneşte în Pritaneu pe Socrate este infinit mai mare decât beneficiul statului care îl obligă să bea cucută. Ucigându-l pe Socrate, Atena nici nu s-a vindecat de pierderea războiului peloponeziac, nici nu s-a întărit împotriva viitoarei aserviri macedonene. Cine îl ţine pe bani pe Socrate este mai câştigat decât acela care îi risipeşte talentul obligându-l să-şi câştige viaţa. Uneori, a forţa un talent excepţional să îşi câştige viaţa înseamnă a i-o slei.
Fireşte, dificultatea problemei este identificarea corectă a lui Socrate. Sunt însă situaţii în care acest lucru este atât de uşor de făcut, încât indolenţa de a nu-l hrăni în Pritaneu pe Socrate apare ca fiind de neînţeles. Acesta este, bunăoară, cazul părintelui-profesor Ioan I. Ică jr. De douăzeci de ani, Ioan I. Ică jr. lucrează la studiul, selecţionarea, traducerea, comentarea, adnotarea şi editarea imensului corpus al textelor pe care conştiinţa de sine a ortodoxiei noastre le consideră normative pentru identitatea dogmatică şi eclezială a tradiţiei creştinortodoxe. În tăcere, departe de gălăgia lumii, plin de modestie şi tenacitate, în absenţa oricărui sprijin din partea statului, ignorat de public şi ocolit de bunăvoinţa instituţiilor, Ioan Ică jr. a pus pe rafturile bibliotecilor noastre, prin proiectul editorial Deisis (început în 1994), o sută douăzeci de volume de filozofie şi teologie de cea mai bună calitate, iar zilele acestea le-a adăugat primul volum dintr-un magnific opus magnus - Canonul Ortodoxiei: canonul apostolic al primelor secole (Deisis/ Stavropoleos, 2008), însumând 1.040 de pagini, căruia îi vor urma încă patru(http://www.edituradeisis.ro/index.php? controller≠product&product_id≠132 ).
Pentru aceste fapte (şi altele, nevăzute), Ioan I. Ică jr. merită să fie indefinit hrănit în Pritaneul statului român. Să vedem ce instituţie va avea inteligenţa să ridice mănuşa.
1. La vechii greci, Prytaneion era clădirea care îl adăpostea pe magistratul-şef şi în care se afla inima comunităţii, prin împrejurarea că era dedicat Hestiei, iar în acel loc anume era aprins „focul veşnic“.
Recomandările noastre
