Nu intenţionam să mai scriu despre puterea presei.

Însă curtenitoarea replică, severă în fond, pe care mi-a dat-o săptămâna trecută dl Tolontan în EVZ mă face să revin asupra subiectului.

Dl Tolontan are dreptate să susţină că există numeroşi jurnalişti integri, că unele din investigaţiile presei au fost încununate de succes şi că presa aduce servicii publicului. Nu m-am îndoit nici o clipă de acest lucru şi e bine-venită reafirmarea lui.

Dar, mă întreb, există mii de profesionişti media, cum susţine dl Tolontan, care pe baza integrităţii şi a competenţei lor (pe care nu le neg) ar putea exclama, împăcaţi, „Da, presa are putere!“? Mă îndoiesc. De ce? Pentru că, dacă ar face-o, şi-ar anula premisele integrităţii şi, dacă ar crede-o, nu ar mai da dovadă de competenţă.

Într-adevăr, anume cei mai integri şi competenţi jurnalişti sunt cei care au aflat primii, pe pielea lor, că puterea acţiunii lor, în afara redacţiilor, depinde în mod dramatic de integritatea altor instituţii ale societăţii sau statului (prin solidaritate civică ori prin justiţie) şi că puterea integrităţii lor, în interiorul redacţiilor, e limitată de atitudinea patronatului.

Puterea pe care au o jurnaliştii integri e limitată de politica patronatelor de presă şi depinde de alte instituţii. Pe de altă parte, mă simt în perfectă armonie cu dl Tolontan în privinţa admiraţiei sale faţă de integritatea, inteligenţa, devotamentul pentru adevăr şi curajul anumitor jurnalişti.

La lista sa aş putea adăuga şi alte nume, toate la fel de stimabile, din stocul meu de admiraţie. Dar, mă întreb: dau aceşti jurnalişti tonul presei noastre? Nu este influenţată prestaţia lor de agenda angajatorului? Poate dl Tolontan scrie oriunde în presă? Poate scrie orice?

Între prietenii mei jurnalişti independenţi, după închiderea Biroului de la Bucureşti al Europei Libere, după restrângerea activităţii Deutsche Welle şi după scandalul de la BBC legat de concedierea lui Traian Ungureanu, opţiunile de angajare au fost foarte reduse.

Am enumerat aceste posturi de radio pentru că, în cazul lor, patronatele erau străine şi nu manifestau niciun interes pentru promovarea anumitor cercuri politice ori de afaceri: de aceea, actul jurnalistic putea fi absolut liber.

Situaţia se schimbă însă cu totul dramatic atunci când patronatul e autohton. Toţi patronii de presă autohtoni au intrat în afacerea de presă pentru a se poziţiona într-un anumit fel faţă de lumea politicii, pentru a putea influenţa opinia publică, pentru a putea controla agenda dezbaterii şi pentru a face ori drena bani.

De aceea, în lumea presei noastre, integritatea nu te recomandă, te pune mai degrabă în carantină. Jurnaliştii cu adevărat independenţi ştiu despre ce vorbesc. E o naivitate să credem că investigaţiile de impact major ar fi primite cu braţele larg deschise de diferiţii patroni ai presei şi ar fi o dovadă de cinism din partea noastră să dezinformăm cititorii, afirmând că aşa ar fi.   Problema presei noastre nu e fidel ilustrată de succesele ei (deoarece toate au fost obţinute în ciuda acestor probleme, împotriva lipsei de cooperare a instituţiilor şi în lipsa suportului societăţii), ci tocmai de defectele ei. Iar acestea sunt bine exprimate de câteva rele, care funcţionează ca principii structurale.

(1) În ultimii ani, s-a stabilit o relaţie vicioasă între lumea politicii, presă şi lumea afacerilor. Politica, presa şi afacerile funcţionează la noi ca un triumvirat. Acest lucru e greşit, potrivit ideii de separare şi control reciproc a puterilor; e nociv pentru scopurile presei, deoarece sarcina de a informa obiectiv e zădărnicită, şi e catastrofal pentru formarea opiniei publice, deoarece publicul va avea doar emoţii la formarea ei, restul fiind preluat de manipulatorii de profesie.

(2) Presa a devenit o afacere economică, cu miză politică. Oamenii puternici au presa lor şi ar fi o naivitate să credem că scopurile lor sunt platonice. Dacă oamenii puternici vor să aibă o presă a lor este, nu se poate altfel, pentru a se folosi de ea şi a obţine profit politic de pe urma ei.

(3) Presa noastră este o presă care nu are drept deviză nici adevărul, nici informarea corectă a publicului. Deviza presei noastre este şocarea publicului şi propaganda cu opiniile jurnalistului de succes. La noi, cei mai talentaţi jurnalişti sunt şi cei cu verbalizarea cea mai violentă, iar cei cu ratingul cel mai bun par să confunde meseria de jurnalist cu cea de procuror public ori de comisar politic.

Jurnaliştii echilibraţi, informativi şi moderaţi, care există, fac figură stingheră în acest peisaj, iar televiziunile, cu câteva excepţii, nu îi curtează.

Dlui Tolontan i-aş răspunde astfel. Suntem un popor lipsit de solidaritate naturală şi formăm o societate ocolită de justiţie. În aceste condiţii, presa rămâne aproape singura forţă a cetăţeanului lipsit de putere. Dacă ea continuă să fie deformată de jocul celor trei rele enumerate mai sus, pe noi cine ne mai apără?