Mircea Cărtărescu: „Pentru ca Barack Obama să se dovedească un preşedinte bun e absolută nevoie ca el să scape de acest exces de mediatizare“.
Trăim vremuri interesante, de care să ne ferească Dumnezeu, vorba proverbului chinezesc. Vremuri de nelinişte şi îndoieli, de căutare zadarnică a identităţii noastre, a fiinţei noastre interioare. Suntem prinşi, în orele de lucru, de grijile de zi cu zi, de frustrarea pe care ne-o dau alergătura în gol, corvoada zadarnică, neînţelegerea celor din jur, conflictele şi adversităţile tot mai frecvente pe măsură ce înaintăm în vârstă. Iar în momentele de relaxare, când odinioară, întinşi pe sofa, citeam ore-n şir, cu o pasiune pe care n-am regăsit-o apoi niciodată, pentru nimic altceva, acum rămânem cu ochii-n gol în faţa televizorului sau umblăm aiurea pe drumurile ce se bifurcă la nesfârşit ale internetului, şi care nu duc de obicei nicăieri. Divertismente din ce în ce mai grosiere, pasiuni din ce în ce mai josnice, parade stridente - iată ce primim, tot mai des, în locul „frumuseţii care va salva lumea“ întrevăzută de Dostoievski. Trăim amurgul Imperiului Roman, cu zei de carton, cu glorii de-o zi, cu saltimbanci şi gladiatori, cu inşi care-şi vâră degetele pe gât ca să vomeze ce-au văzut la televizor, ca să facă loc pentru alte show-uri şi alte bârfe despre vedetele mediatice. Suntem copiii sălbatici din „împă- ratul muştelor“, ducându-şi viaţa în lipsa oricărei legi morale impuse din exterior: copii fără părinţi, lăsaţi de capul lor într-o lume-n ruine.
Cu un copil fără părinţi, uluit de ceea ce i se-ntâmplă, seamănă şi Barack Obama, noua vedetă mondială care pare a-l întruchipa, pentru miliarde de oameni, pe noul Mesia. Mesajul său de fraternitate universală e primit cu entuziasm în palate şi-n bordeie, în moschee şi-n sinagogi. Ceremoniile şi procesiunile prilejuite de învestirea sa nu seamănă cu nimic mai mult decât cu intrarea lui Iisus în Ierusalim, călare pe măgăruş, în strigătele de „Osana!“ ale mulţimilor, care-i aştern crengi de palmier la picioare. Se aşteaptă de la noul profet vindecarea tuturor relelor care s-au îngrămădit asupra planetei noastre aparent atât de prospere, ca şi răspunsul la toate întrebările. Se aşteaptă de la el încetinirea încălzirii globale, închiderea găurii din stratul de ozon, pacea universală şi ieşirea din criza mondială. America trăieşte de fapt un basm feeric, cum din vremea gloriei lui Michael Jackson n-a mai cunoscut, şi odată cu ea îl trăim şi noi. Un basm atât de uluitor, încât orice studio hollywoodian ar fi ezitat să-l ecranizeze. În el este vorba despre un tânăr necunoscut (cu trei ani în urmă, sosind în Bucureşti, n-a fost întâmpinat de nicio oficialitate românească), afro-american - prin urmare outsiderul prin excelenţă - care cucereşte în câteva luni, înarmat cu un singur cuvânt, „change“ („schimbare“), cel mai puternic imperiu de pe pământ.
Merită Barack Obama să se afle acolo unde este el azi, între cei mai puternici oameni ai lumii, alături poate doar de Papă şi de Putin? Atât cât îi stă în putinţă unui simplu muritor, fără-ndoială. E un om tânăr, foarte inteligent, excelent orator, un om curat şi deschis către ideile generoase. Are o familie frumoasă şi va avea curând şi un căţel. Dar faptul că merită nu-nseamnă mare lucru. Construită în bună măsură de medii şi servită publicului ca o megapoveste de succes, istoria noului preşedinte are deja ceva din ritmul unui film cu suspans: un pre-generic cu alegerile câştigate miraculos, câteva momente de relaxare cu primele zile în Biroul Oval, după care - cam în minutul 18, spun specialiştii - scenariul va avea nevoie de un declanşator al acţiunii. Apoi de o răsturnare totală, ca-n marele scenariu evanghelic: aceleaşi mulţimi care strigau „Osana!“ au strigat după trei ani „Răstigneşte-l!“. Căci lumea noastră fără divinitate e o neobosită creatoare şi distrugătoare de zei ai clipei, peste care se aşază o atât de mare încărcătură de speranţă încât oasele niciunui om nu pot rezista.
În anii ’80, Michael Jackson (cu care nu-l compar pe Obama ca să-l discreditez, ci datorită unor similitudini de destin) era regele neîncoronat al Americii, tânăr, curat, talentat, cu opoziţiile rasiale şi chiar de gen estompate (negrul-albbă rbat-femeie, adică omul platonic de dinaintea sciziunilor respective). Brusc şi fără un motiv aparent - presupusa lui pedofilie a fost un pretext post-factum -, el a ieşit din graţiile mulţimii, care l-a distrus cu acelaşi zel cu care-l zeificase cândva. Cei ce văzuseră timp de un deceniu în el un erou au început deodată să vadă un monstru.
Pentru ca Barack Obama să reziste la Casa Albă şi să se dovedească un preşedinte bun e absolută nevoie ca el să scape de acest exces de mediatizare. Să renunţe deliberat la rolul de star şi să denunţe speranţele nerezonabile puse în viitoarea sa administraţie. Dar nu-nseamnă asta să renunţe la chiar sistemul care l-a adus pe val?
Recomandările noastre
