PATAPIEVICI: „Uşurinţa cu care continuăm să confundăm escrocii şi saltimbancii cu adevăraţii patrioţi trebuie să ne pună pe gânduri“.
Imediat ce s-a anunţat declararea unilaterală a independenţei Kosovo, posturile de televiziune au început să vuiască de declaraţii. Corneliu Vadim Tudor şi-a avut partea leului: declaraţiile sale în chestiunea Kosovo au fost transmise şi retransmise de majoritatea televiziunilor, fapt care nu se întâmpla în trecut decât cu declaraţiile sale cele mai trăsnite ori scandaloase. De astă dată, însă, a fost luat în serios, chiar foarte în serios. Nimeni nu i-a amendat vociferările, ori chestionat avertismentele, ori pus în discuţie ameninţările. Subit, pentru realizatorii de televiziune, a devenit de la sine înţeles că organizaţiile maghiare pot fi numite „teroriste“ şi „ilegale“ - ceea ce înainte de „criza Kosovo“ nu se întâmpla. Curtoazia, decenţa au dispărut brusc, în beneficiul încruntării brutale. Ca prin farmec, Corneliu Vadim Tudor, senator, pacient şi huligan, nu mai stârnea zâmbete, deşi prestaţia sa era, ca de obicei, pe muchia dintre prelogic, ilogic şi patologic. Gheorghe Funar, care nu e între obişnuiţii talk-show-urilor, a fost şi el invitat. Spunea, ca şi şeful său de partid, numai prostii. Dar era şi el ascultat cu un soi de atenţie gravă, aşa cum e ascultat medicul specialist când diagnostichează o boală. De unde le venea această subită autoritate? Din sentimentul, împărtăşit de mulţi, că C.V. Tudor, Gh. Funar şi alţi naţionalişti rudimentari ar poseda o competenţă specială, pe care cetăţenii obişnuiţi nu o posedă decât în grad moderat, şi anume competenţa patriotismului. Cum ar veni, cetăţenii normali ar fi capabili de un patriotism bun doar pentru vremuri normale, în timp ce numai smuciţii şi apucaţii ar putea proba tipul de patriotism cerut de situaţiile de criză. Ideea că, atunci când e vorba de interesul naţional, există profesionişti ai patriotismului, iar aceştia sunt naţionaliştii, mi se pare o fraudă intelectuală. Iar consensul realizatorilor de televiziune că anume la aceşti „profesionişti ai patriotismului“ trebuie apelat în situaţii de criză mi se pare un scandal moral.
Prin urmare, deşi în ultimii ani spaţiul nostru public a fost semnificativ civilizat prin consensul creat în jurul refuzului de a face credit naţionalismului extremist (de pildă, scorul obţinut la europarlamentare de PRM ori boicotarea discursului extremist la posturile de televiziune), în străfundurile sufletului colectiv dăinuie încă ecuaţia „patriotism integral ≠ naţionalism“, cu premisa că abia naţionalistul este un veritabil profesionist al patriotismului, toţi ceilalţi cetăţeni, non-naţionaliştii normali şi patrioţii rezonabili, nefiind decât nişte diletanţi ai iubirii de ţară.
Or, ce ar putea fi un astfel de profesionist al patriotismului? Expresia însăşi denotă fie ceva banal, fie ceva fals, fie o aberaţie. Dacă e vorba de un cunoscător al obiectului de studiu numit „patriotism“, expresia are sens şi e banală. Dacă e însă vorba de un cetăţean care ar poseda ca un profesionist emoţia colectivă numită patriotism, atunci e un triplu nonsens. Întâi, deoarece numai actorii sunt profesionişti ai emoţiilor, or nimeni nu ar accepta să ia lecţii de sentiment de la unul care doar le imită ori obţine un simulacru de sentiment prin manipulare intenţionată. Patriotismul sau este sincer sau nu există deloc. Apoi, pentru că cetăţenia nu este o specializare, ci este un dat indivizibil al participării la binele comun. Or, ideea că ar exista profesionişti ai patriotismului stă sau cade cu ideea că cetăţenia ar fi susceptibilă de specializare, ceea ce e prostie. În fine, dacă ar fi posibil un profesionism al patriotismului, atunci patriotismul ar fi o experienţă pur verbală, fără legătură cu ceea ce îi conferă dimensiunea etică inconfundabilă: şi anume, (a) curajul fizic în faţa pericolului şi (b) discernământul politic în privinţa deciziilor care sunt cu adevărat în folosul ţării şi în beneficiul naţiunii.
Or, tocmai în această privinţă consensul general că naţionaliştii ar avea ceva de spus în chestiuni de criză naţională (ceea ce nu e deloc cazul acum) ne spune ceva despre felul distorsionat în care continuă să fie înţeles patriotismul în spaţiul nostru public. E suficient ca să declare cineva că-şi iubeşte ţara ca un apucat şi să ameninţe pe toată lumea că numai el o face bine şi dezinteresat pentru ca oamenii să încline, cu timpul, să îi dea dreptate şi să îl considere, când va veni criza, un bun ghid pentru conduita comună de urmat. Uşurinţa cu care, în chestiuni de patriotism, continuăm să confundăm escrocii şi saltimbancii cu adevăraţii patrioţi trebuie să ne pună pe gânduri. Dacă ne uităm la oamenii care, în trecut, au contribuit cu ceva, prin faptele lor, la progresul ţării noastre, o să vedem că ei erau făcuţi din cu totul alt aluat uman decât smuciţii şi apucaţii care ne dau zilele acestea lecţii de patriotism.
Ca regulă igienică de urmat: naţionaliştii nu doar că nu trebuie consultaţi, ei nu merită nici măcar ascultaţi; în schimb, patrioţii veritabili, identificabili prin aceea că aparţin clasei oamenilor rezonabili, cu instincte moderate şi aspiraţii realiste, înclinaţi spre soluţii de cooperare şi beneficiu, trebuie nu doar ascultaţi, ci şi, cu prudenţă, urmaţi.
Recomandările noastre
