CĂRTĂRESCU: "Dacă privim neemoţional eşichierul politic românesc aşa cum arată el azi, observăm că toate partidele, cu excepţia unuia singur, respectă mai mult sau mai puţin regula jocului, pe care şi-au asumat-o de la-nceput."
Dacă privim neemoţional eşichierul politic românesc aşa cum arată el azi, observăm că toate partidele, cu excepţia unuia singur, respectă mai mult sau mai puţin regula jocului, pe care şi-au asumat-o de la-nceput. Ele sunt „la locul lor natural“, am putea zice, şi fac ce-au învăţat. PRM-ul e primul când vine vorba de sforăitoare tirade patriotice şi ultimul la condamnarea comunismului al cărui moştenitor direct este. Acest partid, cândva o ameninţare teribilă la adresa democraţiei şi a avansării noastre spre Europa, s-a chircit într-atât, încât curând îl vom avea doar în persoana cunoscutului tribun. Partea proastă cu el este că, fiind un partid mic şi slab reprezentat în parlament, dar plin de „personalităţi“ ca Mihai Unghianu, Eugen Mihăescu, Anca Petrescu sau Vadim Tudor însuşi, a infestat mai toate organismele culturale parlamentare, în care taie şi spânzură. Cum să ne mai mirăm că viziunea culturală, în politica noastră, are o coloratură pronunţat naţionalistă? De asemenea, destui membri PRM au fost sau sunt membri ai Parlamentului European, contribuind la impresia dezagreabilă pe care o lăsăm la Bruxelles. „Ia, eu fac ce fac de mult“, ar putea spune şi PSD. Adică îmi clarific doctrina la nesfârşit, pescuind totuşi permanent în ape tulburi, schimbând o mască cu alta, diluându-mi comunismul „cu faţă umană“ până la un socialism niciodată înfăptuit. La ultimele alegeri prezidenţiale, PSD a fost la un pas de a fi câştigat totul.
Acuzaţiile aduse lui Băsescu, că ar urmări o dictatură personală, sunt deocamdată simple procese de intenţie. O fi, îţi spui, dar rămâne de văzut. Pe când dictatura personală a lui Adrian Năstase era un fapt deja pe jumătate-mplinit, în perioada lui de maximă aroganţă. Dacă ar fi câştigat alegerile şi-ar fi devenit preşedinte, am fi văzut ce-nseamnă cu adevărat o „republică prezidenţială“ ca în America de Sud, de care să ne ferească Dumnezeu. Nu de puţine ori i-am rugat pe cei care-l urăsc azi pe Băsescu, deşi l-au votat atunci, să-şi aducă aminte de teroarea cu care ne ameninţa Năstase, de panica pe care-am trăit-o în acele zile, când Arturo Ui părea de neoprit. Din fericire, Năstase a pierdut prezidenţialele şi-apoi enormul său fief politic şi, în ciuda clovneriilor din ultima vreme, nu cred că va mai recupera cândva. Oamenii ştiu de-acum prea bine ce-i poate pielea. În locul său a venit Geoană, un reformist care s-a menţinut până azi, plutind ca dopul pe apă, la conducerea unui partid sortit, mai curând sau mai târziu, exploziei. Căci ingrediente ca Iliescu sau Văcăroiu, comunişti bătrâni, care nu-şi mai schimbă părul, nu vor face niciodată zeama bună cu junii zavragii ai lui Geoană. Între timp, PSD a intrat în umbră, pierzându-şi, în favoarea liberalilor, titlul de cel mai corupt partid din România.
Conservatorii şi maghiarii au rămas aceiaşi oportunişti, trăgând, ca Pristanda, hora pe ambele mâini. Furtune într-un pahar cu apă îi zgâlţâie din când în când. Uninominalul i-ar potoli pe vecie. Noul PDL încă nu mă convinge. Văd încă în el un partid creat la comandă, în scopuri practice, la fel de heteroclit ca şi PSD-ul, un partid-instrument. Poate că scopurile scuză mijloacele - înţeleg că fără un partid puternic de partea lui, oricât ar fi de bine intenţionat, Traian Băsescu ar avea soarta lui Emil Constantinescu - dar oile pediste şi vulpoii liberali disidenţi, pur şi simplu nu se lovesc împreună. Bun, vor câştiga alegerile, nimeni nu se-ndoieşte, dar apoi? Nu vor avea soarta alianţei D.A.? Totuşi, şi PDL stă bine pe eşichier şi se mişcă în conformitate cu legile şahului politic. Ei definesc polul de dreapta, în opoziţie cu cel de stânga al PSD, PRM şi PC.
Singura piesă politică din România care stă câş pe tabla cu pătrăţele albe şi negre, care este albă, dar joacă de partea negrelor este fără-ndoială PNL, partidul de la guvernare. El s-a desprins din poziţia care-i era proprie şi s-a pus de-a curmezişul tablei. A renunţat la tabăra sa legitimă ca să-mbrăţişeze scopurile şi mijloacele taberei adverse. Liberalii, prin definiţie agenţii progresului în istoria României, au ales să facă alianţă cu cele mai reacţionare forţe de azi. Nu trebuie să li se ierte vreodată, oricât s-ar reabilita, ruşinoasa participare la încercarea de debarcare a preşedintelui (în definitiv, un puci de stânga pus la cale de Iliescu, Voiculescu şi Vadim, duşmani naturali ai liberalilor) şi colaborarea asiduă cu PSD-ul în trecerea legilor sociale populiste şi cu iz de mită electorală, ca legea pensiilor. Explicaţia acestui comportament contra naturii? Sub tabla de şah cineva a plasat un magnet puternic, care a corupt poziţia liberală pe eşichier şi a deplasat partidul către polul opus năzuinţelor sale legitime. Este magnetul economic şi financiar (mişcat încet de o mână de fier) care a pervertit liberalismul românesc, care l-a înfundat în corupţie. În loc să fie soluţia corupţiei româneşti, partidul de la guvernare a devenit o mare parte din problemă.
Recomandările noastre
