Horia Roman-Patapievici: "Nimic nu îmbolnăveşte mai mult corpul politic cu neîncredere în democraţie decât felul în care e practicat la noi jurnalismul de televiziune".
Patronii presei, care au toţi o agendă politică ofensivă, sunt dublaţi în studiouri de nişte baroni ai presei, autointitulaţi moderatori, care prelungesc această agendă şi se îngrijesc de tâmpirea noastră zilnică, fireşte, cu asentimentul şi concursul nostru. Ca să elimini din oameni bunul-simţ, care este egal răspândit în toţi (la naştere), trebuie să-i ţii într-o permanentă mobilizare: (I) în jurul nimicurilor; (II) în jurul minciunilor; (III) în jurul falsificărilor, pentru a le obişnui minţile cu faptul că totul e derizoriu, că nu există adevăr şi că orice poate fi demonstrat. Marea lecţie a moderatorilor de televiziune este răstălmăcirea, pas cu pas şi în proporţie de masă, şi vârârea pe gât a răstălmăcirilor, în direct şi la ore de maximă audienţă. Nu există mai mari duşmani ai educaţiei democratice decât aceşti jurnalişti de televizor, plătiţi regeşte de patronii lor să-şi bată joc de dreptul nostru la informare corectă.
Graţie acestor oameni, acum nu ne mai uităm la televizor ca să ne informăm ori ca să ne lămurim, ci ca să aflăm cine pe cine mai înjură. Canalele de televiziune care au fost lansate cu intenţia de a furniza ştiri în flux neîntrerupt (după modelul CNN) au devenit canale de ştiri şi dezbateri, apoi s-au transformat pe nesimţite în televiziuni de talk-show-uri şi ştiri orientate, apoi, cu nesimţire şi pe şest (adică fără să anunţe CNA de schimbarea statutului), s-au transformat în televiziuni de pamflet politic. Din acest punct, au degenerat rapid în instrumente de propagandă jurnalistică, ce combină smulgerea ştirilor care provoacă scandal cu şuetele politice de demascare a inamicilor şi de mascare a amicilor.
Primul post de televiziune care, încercând iniţial să combine ştirile cu dezbaterea, a descoperit că poate face rating prin substituirea dezbaterii cu instigarea la ură politică a fost Antena 3. Păcat de echipa de ştirişti de acolo - era bună. Echipa de ştirişti a fost distrusă de echipa de vedete la instigare, care a deturnat o televiziune potenţial bună, într-una făţişdistructivă. Antena 3 a decăzut atât de mult, încât „amănuntul“ că urmăreşte servil agenda politică a patronului a ajuns să pălească în faţa faptului că a contribuit decisiv la impunerea pe piaţă, la cote înalte (adică pe bani buni), a jurnalistului care nu mai are nimic de-a face cu informaţia jurnalistică şi care îşi câştigă pâinea din manipularea informării şi producerea dezinformării. Antena 3 a fost prima televiziune care, pretinzând că informează la zi, dezinformează sistematic şi cu agendă. Realitatea TV îi calcă rapid pe urme.
La început, această degradare s-a orchestrat pe şest: ne aflam în faza conspiraţiei. Acum, degradarea se produce la vedere, căci televiziunile se concurează în rapiditatea cu care abandonează standardele de jurnalism: am ajuns în faza consensului. Nimeni nu se mai preface că ar fi obiectiv. Dimpotrivă, rating fac tocmai părtinirea, mistificarea, paraponul, injuria, garagaţa. Profesori şi de rating, şi de abandonarea oricărui standard jurnalistic, au fost Badea, Gâdea, Grecu, Stan. Acum au format o şcoală - ar trebui să le poarte numele, ca să nu fie uitaţi când ratingul lor va scădea şi vor fi înlocuiţi cu alţii, probabil şi mai răi.
Pe ce s-a bazat succesul acestei distorsionări grave a jurnalismului? Pe o observaţie simplă privind natura umană: aceea că e foarte uşor să-i strici pe oameni linguşindu-le defectele. Obiectivitatea plictiseşte? Furnizăm subiectivitate şi transformăm ştirile în garagaţă. Dezbaterea onestă nu aduce influenţă politică? Bălăcărim selectiv oamenii şi oferim normalitate numai ca recompensă, iar obiectivitate numai ca preţla şantaj. Decenţa nu face rating? Punem oamenii pe jar cu scandaluri şi-i ţinem în priză cu mijloacele cu care se ţine ratingul sus. Căci unde e rating sunt reclame, iar unde vin reclame, banii curg (inclusiv în buzunarele jurnaliştilor specializaţi în instigare). Aşa s-a ajuns ca defectele să fie bine plătite, iar calităţile prost, potrivit principiului: „Dacă nu putem face rating din virtuţi, să facem propagandă cu vicii“. De aici până la sofismul că piaţa impune abandonarea eticii jurnalismului clasic nu mai e decât un pas, pe care cinicii l-au făcut (pentru că sunt cinici), patronii l-au încurajat (pentru că ies bani), iar lichelele l-au adoptat (pentru că sunt lichele).
Pe vremuri, ca să fii un bun jurnalist, îţi trebuia talent. În actuala atmosferă jurnalistică, una care premiază jurnalismul neprofesionist şi descurajează ori penalizează jurnalismul de calitate, ca să faci rating e suficient să fii cât mai lipsit de caracter. Degradarea în care ne-am instalat cu toţii, cu o inconştienţă care se va răzbuna fără milă, e deja irespirabilă pentru oricine face efortul de a-şi imagina cum ar trebui să fie. Pentru calitatea jurnalismului, pierderea e enormă şi e foarte greu de reparat. Pentru discernământul opiniei publice, urmările sunt dezastruoase şi ar putea fi ireversibile. Pentru spiritul public, răspândirea în toată presa a noului profil moral al jurnalistului de instigare (nu de investigare) are efecte devastatoare, căci se măsoară în respectul din ce în ce mai mic pe care opinia publică îl are faţă de democraţie, faţă de informaţia curată (şi acurată), faţă de decenţă, faţă de bun-simţ, faţă de buna-credinţă. În fond, miza profundă nu este nici calitatea presei, nici discernământul opiniei publice, ci democraţia, adică menţinerea în stare de funcţionare a unei societăţi respirabile pentru toţi. În afacerea degradă rii mediului jurnalistic, unii câştigă bani (lichelele şi patronii), iar alţii (electoratul spectator) câştigă ură, prin şansa de a-şi putea înmuia seară de seară, gratuit, buzele în sângele aproapelui pe care îl detestă. Toţi vom plăti însă oalele sparte ale democraţiei, când votul va ajunge nu doar să reflecte această degradare (ceea ce deja se întâmplă), ci să fie expresia ei directă.
Recomandările noastre
