Gunoieri se numesc cei care adună gunoiul. Cum se numesc cei care îl colecţionează? Colecţionari, connoisseur-i, iniţiaţi?
Sau sunt oameni care au hobby-ul ca în timpul lor liber să nu arunce nimic din ce nu le trebuie? Hobbişti, pentru intimi. Nefiind o meserie, trebuie că această preocupare constantă a unei majore părţi a populaţiei poartă un nume înnobilat de pasiune. Gunoişti sau gunoiari. Ori, poate, mult mai bine, venind direct din franceza de pubelă: gounnoieurs. Poate că nici nu are importanţă cum se numesc, am putea să-i definim oricum, importantă e intensitatea cu care această uniune cu obiectele este dusă la capăt. Ai zice că Nenumitul le-a legat cununiile din tablă oamenilor şi obiectelor lor, până ce numai moartea îi va despărţi. Vorbeam cu nişte prieteni despre cum ar reacţiona lumea la îndemnul de a renunţa, o dată pe an, la câţiva metri cubi din deşeurile inesti mabile depozitate prin casă cu titlul de amintiri dragi sau de las-o acolo, că nu cere de mâncare şi nu ştii când îţi trebuie.
Fac o paranteză şi întreb. De ce nu s-or organiza sociologii pentru un studiu naţional asupra balconului şi conţinutului său în spaţiul carpato-danubianopontic? De ce nu or arăta televiziunile balcoane, în loc de accidente?! Sigur rezultatul ar fi mai terifiant, mai neaşteptat şi mai ilariant, la un loc, decât multe din ştirile cu sânge şi circ. Miaduc aminte de o vizită cu un agent imobiliar într-un apartament de vânzare, prevăzut cu un balcon aproape simbolic, plin de o grămadă de troace. Pentru că era noapte şi nu se ghiceau dimensiunile reale ale spaţiului, am deschis uşa - ca să te văd mai bine, cum ar fi spus bunicuţa Scufiţei Roşii. V-aţi prins că nu se putea pătrunde niciun centimetru în balcon şi vă jur că nu era la mijloc niciun butoi cu varză.
Atunci proprietara, cu o voce şi o figură ca din Marile speranţe, a ţipat la mine vizibil deranjată: ce căutaţi în balcon? În balcon nu se intră. Atunci am înţeles că şi casa, la fel ca şi lumea, conţine spaţii în care se intră şi spaţii în care nu se intră. Nu atât din cauză de mari taine, ci pentru că oamenii nu ştiu să-şi lepede pielea, ca şerpii. Închei paranteza şi revin la prieteni, care mi-au spus că ar fi greu să le ceri oamenilor direct să renunţe la ceva ce nu le trebuie, pentru că nu ar înţelege. S-ar simţi stingheriţi, dacă nu chiar jigniţi că cineva crede că ei ar putea fi aşa şi pe dincolo. Nu ar putea arunca ceva sau renunţa din toată inima la obiecte, pentru că nu simt nevoia să o facă, pentru că nu au întipărit acest model în codul lor genetic recent.
Poate că nici valorile între care am crescut şi trăim aici nu conţin modelul renunţării, al purificării dezinteresate a spaţiului vital. O fi şi lipsa culturii de consum şi a eficienţei suficiente, dar nu e doar atât. E la mijloc şi un disperat sentiment al posesiunii, mai accentuat cu cât valoarea posesiunii e mai mică. Propuneam în glumă ca pentru cei care nu identifică nimic în plus la ei acasă să se organizeze un fond de obiecte de unde să-şi aleagă unul pe care să-l arunce. Ca să prindă mişcarea. Şi ce mişcare frumoasă şi armonioasă ar fi aceea care ar trimite la loc luminat, loc de odihnă toate sârmele, pungile, trenţele, zdrenţele, sticlele, cutiile de care oamenii, bieţii de ei, îşi agaţă teama nemărturisită că nimic nu e veşnic. Nici măcar gunoiul. Perfect e că niciunul dintre noi nu e inocent.
Toţi ne cultivăm gunoiul cu mult entuziasm, fie că e vorba de izmenele lui tata-mare, fie că e vorba de CD-uri şi arhive de tot felul, a căror adâncime depăşeşte cu mult umilele posibilităţi ale timpului pe care-l avem la dispoziţie. Uneori mai şi disperăm, mai şi cedăm şi lăsăm partea întunecată a forţei să ocupe toate spaţiile în care se mai putea respira. Ce bine ar fi atunci, în lipsa determinării, să existe un Minister al Seninătăţii care să ne ajute când nevoia şi rătăcirea ne-nconjor. Ar putea să trimită pe sub ferestre voci care să strige rima clasică a copilăriei mele: haine vechi, haine vechi, ia-l pe tac-tu de urechi! Unde tac-tu eşti chiar tu.
P.S. În cartierul meu se aude zilnic un mix vocal de fiare si haine vechi, cu pepeni, peşte, mături şi alte delicatese în registrul acut. Vechile strigăte nu mor, la fel ca şi metehnele genetice. Deşi textul a fost scris în 2006, coafura rezistă.
Recomandările noastre
