MIHĂIEŞ: "Adresându-se justiţiei, dna Nicolai batjocoreşte grav ideea de procedură legală."
A câştigat Norica Nicolai vreun concurs şi n-au aflat televiziunile? Şi-a depus dosarul (nu cel de procuror comunist, desigur!) la registratură, a trecut probele stabilite de direcţia de resurse umane a Ministerului Justiţiei? A îndeplinit condiţiile de studii, experienţă, competenţă? Şi-a scos cazierul judiciar şi l-a anexat la dosar? A prezentat un plan de management? S-a prezentat în faţa vreunei comisii de concurs? Până la proba contrară, Norica Nicolai n-a făcut niciunul din aceste gesturi care s-o îndreptăţească să susţină că i s-a încălcat „dreptul de a accede într-o funcţie publică“. Nu de alta, dar nu cred că-i scrie în gene că era imperativ destinată funcţiei de ministru al justiţiei! Să n-o suspectăm, însă, de naivitate. Fosta eternă candidată ministerială ştie că se plasează, din nou, într-o postură ridicolă. Tot ce-o interesează, în această fază a vieţii sale, e să facă scandal. Deşi veterană în aspiraţii, dna Nicolai habar n-are că, potrivit legii, poziţia pe care spera cu disperare să se caţere e definită drept una de „demnitate publică“. „Funcţiile publice“ sunt în altă parte - îi las pe cititori să descopere unde. Or, această clasă de misiuni este limpede reglementată şi intră în aşa-numita categorie a relaţiilor stabilite între angajat şi angajator pe baza „mandatului cu plată“. Ea îi cuprinde pe primul-ministru, pe miniştri, secretari şi subsecretari de stat şi pe toţi cei numiţi, şi nu aleşi, în funcţii. Or, în aceste condiţii, e limpede că acela care te desemnează sau te revocă prin propria voinţă se află într-o poziţie de putere absolută în raport cu tine. După logica dnei Nicolai, oricine îl poate da în judecată pe primul-ministru pentru că i-a refuzat numirea într-un post care, în mintea lui, i se cuvine. Adresându-se justiţiei, dna Nicolai batjocoreşte grav ideea de procedură legală. Chiar n-o fi ştiind ce drum trebuie să urmeze numirea unui ministru? Desemnarea de către premier e doar faza preliminară a unui proces care, în condiţiile constituţiei actuale a României, îi lasă puterea de decizie preşedintelui ţării. Tare mi-e teamă că Norica Nicolai riscă să încalce legea fundamentală, insultând pe deasupra şi Curtea Constituţională, care a fost mai limpede decât mă aşteptam în motivarea deciziei de a-i bloca ascensiunea.
După cum spuneam mai sus, alta e miza acestui bâlci: confiscarea paginii întâi a jurnalelor. Campania electorală a debutat în trombă, aşa că floarea cea vestită a politichiei a decis să-şi ridice poalele în cap cu o energie turbionară. În această categorie intră şi declaraţiile în dorul lelii ale lui Mircea Geoană. Disperarea individului e atât de mare, încât nu-i mai pasă c-a ajuns ciuca bătăilor în propriul partid. Important e să apară în emisiunile de ştiri, indiferent ce gogomănii rosteşte. Cum eticheta de „prostănac“ a devenit o axiomă, linia hard a partidului nu-şi mai face complexe în a-l plesni scurt peste gură. Mai întâi, Iliescu, pe cunoscutul său ton de prim-secretar veninos, apoi Văcăroiu, edulcorat-ameninţător, iar la urmă, într-un cor al indignării atent dozate, eternii aspiranţi din partid. Aceste zvârcoleli disperate pornesc de la realitatea că punctul obligatoriu de referinţă al societăţii româneşti a fost şi rămâne Traian Băsescu. Incapabili să propună un model propriu, reprezentanţii clasei politice se legitimează în exclusivitate în raport cu şeful statului. Toţi sunt anti-Băsescu, dar nu pot digera evidenţa că „piratul de la Cotroceni“ a devenit stăpânul unui inel pe care va fi aproape imposibil să-l poarte altcineva în viitorul previzibil. Presiunea imaginii prezidenţiale e atât de puternică, încât adversarii săi comit greşeli de care, în condiţii normale, s-ar feri ca de şarpe. Într-adevăr, cum să accepţi postura de „papagal“ (despre care vorbeşte presa) cerând pe ton de ţârcovnic în zi de iarmaroc demisia guvernului, pentru ca în aceeaşi frază să spui că nu vei face nimic pentru a dărâma executivul? Şi asta când e la mintea cocoşului că rolul PSD-ului faţă de PNL e al eşafodului faţă de spânzurătoare: unii sunt scândurile, ceilalţi, ştreangul. Perfecta conlucrare dintre aceste partide a provocat regresul incredibil din 2007 şi deteriorarea fără precedent a imaginii ţării.
Dac-ar fi vorba doar de imagine, treacă-meargă. În realitate, e vorba de un veritabil complot împotriva României, în numele îmbogăţirii nelimitate şi-al spaimei că nelegiuirile trecutului vor ajunge la scadenţă. Vom mai vedea, în săptămânile şi lunile următoare, astfel de salturi mortale. În spiritul fair-play-ului, ar trebui să-i prevenim pe aceşti funambuli ai disperării că plasa de dedesubt nu există. Sau, dacă doriţi, e una la fel de solidă precum ţesătura de păianjen aşternută peste ceea ce fusese pe vremuri raţiune, iar acum a ajuns bătaia de joc a unor monştri ai cinismului şi nesimţirii.
Recomandările noastre
