PATAPIEVICI: "O ştire teribilă a trecut printre noi ca vântul şi, deşi a stârnit iniţial indignare, nu a ţinut trează atenţia publică nici măcar o zi".
O tânără de 20 de ani a fost accidentată mortal în timp ce traversa strada pe o trecere de pietoni. Există imagini de la locul accidentului, care arată că tânăra, lovită la cap şi plină de sânge, s-a zbătut minute în şir între viaţă şi moarte, fără ca vreo persoană să îi sară în ajutor: nici autoarea accidentului, nici poliţiştii (aflaţi în număr mare la faţa locului, deoarece asigurau fluenţa deplasării coloanei oficiale a primului-ministru), nici trecătorii, nici autorul (sau autoarea) filmului. Salvarea a venit după douăzeci de minute, iar tânăra a murit în drum spre spital.
Un fapt divers. Ziarele l-au menţionat, televiziunile l-au preluat, filmuleţul a fost postat pe site-ul Antenei 3 şi cu asta toată discuţia s-a încheiat. Majoritatea a dat vina pe poliţişti şi a fost indignată de atitudinea autoarei accidentului (o femeie bogată): nici poliţiştii, nici autoarea nu s-au apropiat de trupul tinerei să arunce măcar o privire, prin care să evalueze în vreun fel starea victimei. Mai nimeni nu s-a întrebat cum de trecătorii nu au dat nici o mână de ajutor, iar un forumist a atras atenţia că nici autorul filmului nu a schiţat vreun gest de ajutor: „De cameraman nu spuneţi nimic, el a stat şi a filmat cum o persoană îşi dă ultima suflare, ce a crezut că dacă filmează aşa ceva o să îşi ia un premiu sau o să fie promovat“ - şi se întreba: „Unde este judecata voastră?“. Aceasta, într-adevăr, este întrebarea crucială: unde este judecata noastră? Poliţiştii au invocat regulamentele şi situaţia oficială în care se găseau (coloana primului-ministru etc.). „Aşa sunt procedurile“, au declarat. Zona reprezenta culoar oficial, iar poliţiştii nu aveau nevoie de incidente. De aici rezultă că în mintea lor s-a făcut o ierarhizare: ordinea oficială pe locul întâi şi abia apoi viaţa particularilor. Aceasta a fost judecata poliţiştilor. O judecată birocratică (aşa sunt procedurile), ierarhică (oficialii mai întâi), de regulament militar (ordinele se execută, nu se discută).
Judecata autoarei accidentului poate fi reconstituită psihologic prin întrebarea „Cum poate un făptaş din culpă să nu ofere ajutor unei victime involuntare?“. În mare, sunt posibile doar două răspunsuri: fie avem de-a face cu un suflet brutal (crud, rudimentar ori insensibil), fie făptaşul este în stare de şoc şi nu mai funcţionează normal. Pentru majoritatea comentatorilor, bogăţia făptaşului a constituit o circumstanţă agravantă şi a înclinat balanţa în favoarea primei ipoteze, potrivit ideii (false) că oamenii cu bani sunt lipsiţi de scrupule şi umanitate, iar oamenii săraci sunt buni şi generoşi.
Care a fost judecata celui care a făcut filmul? De ce nu a schiţat niciun gest de umanitate? Pentru că era profesionist şi punea respectul faţă de consemnarea jurnalistică deasupra obligaţiei (ori nevoii) de a ajuta? Situaţia acestuia evocă în mod irepresibil diatriba lui Karl Kraus (scrisă la începutul secolului trecut) împotriva jurnaliştilor care smulg reportaje senzaţionale de pe buzele muribunzilor. Nu ştim care a fost judecata particulară a celui care a preferat să filmeze decât să încerce să ajute. Ştim însă care a fost reacţia jurnaliştilor-comentatori. La absolut toţi patima politizării a învins umanitatea faptului divers şi o moarte care ar fi trebuit să ne zguduie s-a dovedit a nu fi decât încă o moarte care nu dovedeşte nimic. Exerciţiul urii a devenit la aceşti jurnalişti devianţi un fel de demonstraţie a grijii lor profunde faţă de nevoile aproapelui lor, care îi dispensează de a fi umani cu toţi, atâta timp cât îşi pot dovedi ferocitatea cu câteva (bine alese) victime rituale, împotriva cărora îşi fac o datorie profesională să stârnească şi întreţină furia publică.
Ajungem astfel la chestiunea care ne priveşte pe toţi: judecata trecătorului. De ce nici un trecător nu a oferit asistenţă? Mai mult, de ce nici unul dintre oamenii care s-a întâmplat să treacă pe acolo nu s-a oprit pentru a se interesa de soarta omului acela căzut, însângerat şi, după toate aparenţele, grav rănit? Ce a fost în mintea trecătorilor? Ce s-a petrecut în sufletul lor? Cum să explicăm indiferenţa generală faţă de un om aflat în nevoie? Sub judecata acestor întrebări cădem toţi, fără excepţie. Noi toţi, în chip de trecători indiferenţi, am fost de faţă la agonia acelei fete. În justiţie, este o culpă să nu oferi ajutor persoanelor aflate în nevoie vitală. În funcţionarea comunităţilor, această culpă nu este o simplă vină: e un păcat de moarte.
Avem obiceiul să ne întrebăm, când suntem confruntaţi cu diferitele netrebnicii româneşti, de ce suntem aşa? Răspunsul e dat de fiecare dată când unul dintre noi moare de indiferenţa tuturor. Moral vorbind, e lipsă de umanitate. Consecinţele sunt însă naţionale. Răul românesc nu este metafizic (cum ne place să credem, ca să ne flatăm): este lipsa noastră endemică de grijă, respect, interes şi atenţie faţă de aproapele nostru român. Noi toţi suntem Cain pentru Abel-ul naţional.
Recomandările noastre
