Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > SENATUL EVZ: „Faţa locului era umflată“
SENATUL EVZ: „Faţa locului era umflată“

SENATUL EVZ: „Faţa locului era umflată“

CĂRTĂRESCU: "Aşa cum se spune că maşinile sunt de două feluri: maşini noi şi toate celelalte, oraşele sunt şi ele de două feluri: oraşe însorite şi oraşe ploioase".

Zimnicea sau Caracalul văzute pe vreme frumoasă arată mai bine decât Parisul sau Berlinul sub nori de furtună. Cel puţin pentru mine, care sunt teribil de weatherdependent. Ne-am nimerit la Leipzig pe un vânt umed şi îngheţat. Încă de pe scara avionului am înţepenit de frig. Timp de patru zile aveam să umblăm printr-un oraş alb-negru, încercând să stăm cât mai mult în interioare. N-am băut în viaţa mea atâtea cafele, doar ca să mă încălzesc puţin.

Văzut pe ferestrele tramvaielor care ne-au dus, zi de zi, la Târgul de Carte, vechiul oraş nemţesc de la care şi-au luat Lipscanii noştri numele şi unde a apărut primul ziar scris în româneşte („Fama Lipschii“: adică, am zice noi azi, „Faima Leipzigului“), ne-a părut trist şi părăsit. Fireşte, are monumente şi catedrale, dar mi s-a părut mie, sau pe faţadele clădirilor se-ntinde aceeaşi crustă cenuşiu-maronie care este culoarea locală în Bucureşti? În aer pluteşte un miros industrial, ca de gudron încălzit. Nenumărate clădiri impunătoare, în care cândva a trăit burghezia prosperă a oraşului, iar apoi, poate, nomenclaturiştii RDG-işti, sunt azi părăsite, cu geamurile sparte şi acoperite de ziare vechi.

Târgul de Carte e situat în afara oraşului. E o construcţie futuristă de plexiglas, cu cinci hale grupate în jurul unui uriaş semicilindru transparent, cupolă arcuită peste universul cărţilor şi peste miile lui de spectatori. Aici nu se fac mari afaceri, ca la Frankfurt. La Frankfurt e infernul cărţilor, triumful consumului, al agenţilor, al marilor editori comerciali, al lui Dan Brown şi-al lui Harry Potter. La Leipzig e paradisul. Atmosfera însăşi e carnavalescă. Dac-ai reuşit, în fine, să te trezeşti, după ce-ai moţăit în tramvai o vreme nesfârşită, intri în târg ca viespea în borcanul cu miere. Biletul zilnic costă 11 euro, şi totuşi halele gem de vizitatori. Studenţii şi elevii de liceu sunt îmbrăcaţi cât mai excentric: în gheişe, cavaleri medievali, călugări budişti, punkişti cu creste exuberante. Pretutindeni sunt lecturi: zeci de săli unde citeşte câte-un autor, săli tixite de lume, autori copleşiţi de fani. Pe mari panouri – fotografii de scriitori celebri. Să mai spună cineva că nu se mai citeşte, că literatura moare sub loviturile filmului şi-ale internetului…

Cum ajungem, dăm fuga să găsim pavilionul dragii noastre patrii. În hala nr. 4 sunt toţi cei din Europa de Est: de la splendid la decent, sunt acolo pavilioanele Croaţiei, Poloniei, Ungariei şi-ale tuturor celorlalte ţări, deloc deosebite de cele ale marilor edituri din Vest: aceleaşi fotografii de autori celebri, aceleaşi rafturi pline de cărţi frumos editate. România – nicăieri. Nu se poate, ne zicem, şi ne rupem picioarele încă o jumătate de oră încercând să dăm de ai noştri. Ia-i de unde nu-s. Cu mintea românului de pe urmă, ne ducem la informaţii. Domnişoara drăguţă de-acolo se uită într-un ghid cât o cărămidă şi ne spune: da, România, pavilionul 401. Uf, bine că l-a găsit, ne zicem, şi pornim să-l aflăm şi noi. Ajungem la faţa locului şi, vorba Ninei Cassian, „faţa locului era umflată“… Nici urmă de vreun pavilion românesc. Unde scria 401 erau un coş de gunoi, un mic stand cu prospecte nemţeşti şi-o sală goală de lectură.

Aflăm în cele din urmă, din aproape-n aproape, că România nu este, într-adevăr, deloc reprezentată la Leipzig, adică la unul dintre cele mai faimoase târguri de carte din lume. Nicio editură românească n-a fost prezentă. Avem şi noi astăzi instituţii culturale destul de bogate financiar, care-ar trebui, unele, să se preocupe de imaginea ţării, altele de promovarea culturii noastre, altele, pur şi simplu, să facă afaceri. Nu vreau să acuz pe nimeni, dar, deşi personal am fost reprezentat în târg de câteva edituri străine, m-am simţit totuşi jenat, ca român, că n-am unde să-mi întâlnesc compatrioţii şi n-am cu ce mă lăuda în privinţa culturii ţării mele. Mi s-a spus că organizarea unui stand al editurilor româneşti ar fi ţinut de Asociaţia editorilor. Dar acum sunt mai multe, preocupate de dispute interne. Cred că şi Ministerul Culturii, Institutul Cultural şi Uniunea Scriitorilor ar fi putut contribui. Poate că a fost copilul cu multe moaşe, sau poate a fost dezinteres, pur şi simplu, nu ştiu ce să cred.

Fapt e că noi, cei câţiva autori români invitaţi la Leipzig, ne-am dat ca punct de întâlnire singurul stand „românesc“ din târg, cel al micii edituri a bravului Traian Pop Traian, care de mai bine de un deceniu publică, donquijotesc, poezie şi proză românească în Germania. Mă-ntreb cum de n-a reuşit o naţiune-ntreagă să închirieze un pătrăţel de loc şi să-l umple cu cărţi româneşti, cum a putut-o face acest singur om.

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: