MIRCEA MIHĂIEŞ: "De aproape douăzeci de ani, ne întrebăm, ridicăm din umeri, iarăşi ne întrebăm şi iarăşi ridicăm din umeri: de ce nu suntem o ţară normală?"
Nu am decât un răspuns: pentru că nu avem preocupări de ţară normală. Vulgaritatea şi iresponsabilitatea s-au pogorât peste noi cu o brutalitate şi o forţă cărora nu le-a rezistat nimic. Goana după senzaţional şi obsesia dezvăluirilor - în prima parte a anilor ’90 - s-au dovedit nu doar sterile, ci şi prosteşti. De fapt, presa n-a dezvăluit decât fleacuri, iar atunci când a atins zone vulnerabile, le-a atins degeaba. Ce dovadă mai clară că între „dezvăluiri“ şi „justiţie“ nu e nicio legătură decât faptul că, de pildă, generalul Victor Atanasie Stănculescu se regalează prin restaurantele „de fiţe“, însoţit de doamne mai mult sau mai puţin arătoase? L-am văzut cu ochii mei, zilele trecute, într-o astfel de postură, în timp ce românii au rămas cu impresia că el a înfundat de mult puşcăria!
Nu vorbim de-un chelner oarecare, prins c-a umflat nota de plată, înlocuind totalul consumaţiei cu cifrele anului şi zilei. Vorbim despre un personaj împotriva căruia Asociaţia 21 Decembrie a depus, încă din iarna lui 2007, „o înregistrare video în care fostul prim-secretar PCR Timiş recunoaşte că Stănculescu a dat ordinul de a se trage în mulţimea de demonstranţi“ (am citat dintr-o ştire de presă de acum câteva luni). Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu e treaba mea dacă Victor Atanasie Stănculescu va înfunda sau nu puşcăria. N-am nicio satisfacţie să văd oameni cu cătuşe la mâini şi cu atât mai puţin puşi la zid şi împuşcaţi. Problema e că nerezolvarea unor astfel de cazuri, în care oameni vinovaţi ne sfidează surâzător, pun asupra societăţii şi justiţiei româneşti o presiune enormă.
Într-adevăr, ce importanţă are devalizarea unei bănci, trucarea unei privatizări, schimbul oneros de terenuri între stat şi bişniţari, amorsarea jocurilor piramidale, trădările politice în faţa evidenţei că nu ne pasă nici cât negru sub unghie de moartea unor semeni? Cursa infernală a ştirilor morbide în care s-au înscris, fără excepţie, televiziunile, aplatizează orice dramă şi duce la evaporarea instantanee a oricărei suferinţe. Culegem acum, în 2008, roadele politicii de idiotizare pornite cu vreo zece ani în urmă, prin iniţiative de genul „Generaţia Pro“. Vulgaritatea deşănţată, sexualitatea deocheată, incultura agresivă au devenit nu doar formule cotidiene de prezentare a programelor de televiziune, ci veritabile idealuri de comportament şi existenţă.
Mă uit prin presa culturală din străinătate şi încerc s-o compar cu surorile ei de la noi. Vândută în zeci de mii de exemplare, această presă e capabilă să impună, chiar şi azi, subiecte de dezbatere ce interesează un procent substanţial al societăţii. La noi, lăsând deoparte plicticoşenia ucigaşă a majorităţii publicaţiilor culturale, nici măcar revistele bine făcute nu interesează pe nimeni. Nu e săptămână în care să nu descoperi ceva demn de atenţie în „Suplimentul de cultură“ de la Iaşi, după cum orice apariţie a „Dilematecii“ e un prilej de încântare grafică, iar al „Ideilor în dialog“ ocazia de a constata că nu tot ce mişcă în România spiritului e sufocat de vulgaritate şi arghirofilie.
Cu toate acestea, tirajele scad zi după zi, lumea, refugiată pe canapele, butonează frenetic, valsând drăceşte de la un canal de manele la unul cu funduleţe apetisante şi sâni revărsaţi abundent peste telespectator. Rânjetul bovin şi limbajul dezarticulat al prezentatorilor nu rivalizează decât cu stupiditatea debordantă a cutărei starlete ce-ţi explică, halucinant, cum reuşeşte ea să „spargă“ zeci de mii de euroi pe lună şi ce eforturi face pentru a-şi întâlni iubitul aflat la mii de kilometri distanţă, pentru acuplarea săptămânală... Veţi spune că acestea sunt excepţii. Evident că lumea obişnuită arată cu totul altfel. Şi anume, infinit mai rău. Indiferenţa, cinismul, brutalitatea, ura pe care le sesizezi într-o simplă deplasare cu maşina sau metroul sunt barometrul unei societăţi intrate în putrefacţie, care nu mai crede în Dumnezeu, iar pe Diavol l-a întrecut de mult prin abjecţiile, infamiile şi blestemăţiile ce i-au intrat în sânge.
Vin alegerile şi ceea ce propun partidele arată că speranţa schimbării există. Numai că e vorba de-o schimbare ce accelerează dezastrul. De la ticăloşia previzibilă a vechilor activişti, s-a trecut la josnicia fără perdea a noii generaţii de politruci. Primii erau moderaţi măcar de spaima dosarelor şi-a mârşăviilor comise în trecut. Noua gardă nu mai cunoaşte nicio inhibiţie. Cu vântul în pupa, ea calcă în picioare tot ce înseamnă raţiune, bun-simţ, onoare, respectabilitate şi competenţă. Important e să curgă banul, cu atât mai mult cu cât pentru asta e suficient să-ţi exhibi la televizor odioşenia morală şi rănile purulente ale conştiinţei tatuate pe fesele veteranelor a zeci şi zeci de liftinguri şi iatacuri.
Recomandările noastre
