Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > SENATUL EVZ: De ce contează Monica Lovinescu (I)
SENATUL EVZ: De ce contează Monica Lovinescu (I)

SENATUL EVZ: De ce contează Monica Lovinescu (I)

VLADIMIR TISMĂNEANU: "Acest articol urma să apară săptămâna viitoare la rubrica mea din EVZ."

Între timp, mi-a parvenit cutremurătoarea veste a trecerii Monicăi Lovinescu în lumea celor drepţi. Datoria mea, a noastră, faţă de Monica Lovinescu este imensă. Ca membră a Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, Monica Lovinescu a fost prezentă, chiar şi în cele mai grele clipe de suferinţă, în acţiunea de condamnare a totalitarismului comunist. Solidaritatea ei a fost indefectibilă, deopotrivă în plan moral şi intelectual.

Mai presus de orice, Monica Lovinescu contează pentru că este una dintre cele mai importante voci ale gândirii antitotalitare a Europei de Est şi Centrale. Împreună cu Virgil Ierunca, vreme de decenii, Monica Lovinescu a luptat împotriva colectivismelor teroriste, a încazarmării spiritului şi a capitulărilor morale. Nu vom mulţumi niciodată cât ar trebui Monicăi Lovinescu pentru faptul că ne-a ajutat să interiorizăm marile mesaje ale operelor lui Camus, Arendt, Kolakowski, Orwell, Soljeniţîn, Koestler, Cioran, Milosz, Revel, Aron, şi lista este fatalmente lacunară. Spirit de o nestăvilită modernitate, deschisă spre polemicile esenţiale ale veacului douăzeci, Monica Lovinescu a servit şi serveşte ideea sincronismului ca şansă a ieşirii culturii româneşti dintr-un dezolant provincialism. De la ea am învăţat că „pentru libertate trebuie memorie“.

Tot astfel, nu putem mulţumi îndeajuns Editurii Humanitas şi lui Gabriel Liiceanu pentru faptul că au adus operele Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca în firescul circuit al unei culturi pe care au iubit-o cu pasiune şi, nu o singură dată, cu disperare. Au încercat diverşii jandarmi culturali să o compromită, cu pestilenţiale calomnii, pe Monica Lovinescu. Îmi amintesc acum, începând acest serial despre Monica Lovinescu şi „Europa Liberă“ în anul crucial 1968, de mizerabilele campanii în care s-au făcut pe veci părtaşi la infamie personaje precum E. Barbu, Artur Silvestri, Dinu Săraru şi toţi cei care au pactizat cu huliganismul securistosă ptămânist.

Monica Lovinescu contează pentru că ştie să susţină unitatea dintre etic şi estetic în literatură, propunând liniile de forţă ale unei morale a responsabilităţii. Nu de o manieră atemporală, ci în condiţiile precise ale universului totalitar şi post-totalitar din blocul sovietic. În 1963 scria: „Trăim într-o epocă bolnavă în care imposturile abundă. Ele nu trebuie să ascundă însă celelalte voci, ale victimelor“. Ne-a învăţat că apostazia e nu o singură dată calea regală spre iluminare, spre dezmeticirea din ceea ce Kant numise „somnul dogmatic“. Pentru Monica Lovinescu, ca şi pentru Koestler, rolul intelighenţiei critice este esenţial în despărţirea de himerele marxiste sau marxizante. Scrierile ei sunt de o copleşitoare actualitate şi trebuie recitite cu neobosită atenţie. Sunt uluit că până la ora actuală, după ştiinţa mea, nimeni nu s-a gândit să scrie o teză de doctorat despre opera Monicăi Lovinescu (ori despre aceea a lui Virgil Ierunca, for that matter). Se fac reverenţe aproximaţiilor nebuloase ale lui G.M. Tam·s despre polarizările ideologice din cultura românească post-comunistă, dar se examinează prea puţin ceea ce a scris Monica Lovinescu, informat şi profund, pe acelaşi subiect. Generaţii de intelectuali din România îi datorează faptul că şi-au deschis spiritul spre autenticele valori democratice, dar prea puţini sunt cei care dezbat acele contribuţii excepţionale ca scriitură, ca vocaţie hermeneutică şi ca tensiune etică.

Am recitit recent volumul „Unde scurte – Jurnal indirect“, apărut acum trei decenii la Editura Limite din Madrid. Este o colecţie a celor mai percutante eseuri ale Monicăi Lovinescu citite la „Europa Liberă“ până la acea dată. Mi l-a dăruit cu prilejul primei noastre întâlniri, absolut de neuitat, în noiembrie 1986, la Paris (plănuită pentru vreo două ceasuri, a durat şapte, până în zori). Între timp, cum spuneam, Humanitas a publicat aceste texte şi multe altele şi nu pot decât să îndemn la citirea şi recitirea lor. În acest an aniversar, la patruzeci de ani de la Primăvara de la Praga şi de la Mai 68, constatăm cât de lucide sunt cronicile Monicăi Lovinescu, preocupată de fenomenul revoltei globale, de resuscitarea revizionismului marxist, de declinul Vechii Stângi leniniste, de geneza noului anticonformism ca factor coroziv al certitudinilor împietrite şi bigote.

Pentru Monica Lovinescu, intelectualul trebuie să-şi ridice vocea împotriva Răului. Este punctul în care gândirea ei se întâlneşte cu aceea a Hannei Arendt, a lui Raymond Aron şi a lui Albert Camus. Comentând în 1961 o carte a ex-marxistului Pierre Fougeyrollas pe tema rupturii cu misticismul comunist, Monica Lovinescu îşi afirmă un crez care va rămâne cel de o viaţă: „Intelectualul ar trebui să-şi păstreze energia critică, nerespectul tabuurilor, dar să nu se mai închine supremaţiei raţiunii (raţionalismul de tip clasic este o gândire de mult epuizată), să nu mai confunde mitul cu superstiţia (minimalizarea miturilor a fost una din capcanele în care a căzut intelectualul secolului nostru, devenind astfel victima predestinată a mitologiilor fabricate în arsenalele raţiunii), să renunţe la premisa falsă a salvării prin cultură“. Simplu spus, intelectualul trebuie să se autodesacralizeze prin lupta împotriva oricăror regimuri logocratice, afirmând „puterea negativă, antifetişistă, radical critică a spiritului, dar renunţând la orice ideologie optimistă a salvării“.

Citiţi şi:

S-a stins vocea care l-a sfidat pe Nicolae Ceauşescu
HERA: Monica Lovinescu, vocea care se aude dinăuntru