Vladimir Tismăneanu: "Obsesia şi frica Securităţii au fost mereu apariţia unor nuclee intelectuale autonome".
Tocmai de aceea s-a recurs la toate metodele (delaţiunea, corupţia, şantajul) pentru a menţine lumea culturală sub o cât mai strictă supraveghere. S-au născocit metode insidioase de cooptare, înregimentare, strivire a şirei spinării. Naţionalismul de paradă şi pretinsul antisovietism (în fapt un stalinism pe cât de obscurantist, pe atât de anacronic) au fost folosite ca raţionalizări ale atâtor prăbuşiri etice (Virgil Ierunca observa cu şocată tristeţe convertirea unei Zoe Buşulenga la tezele primitive ale tartorului stalinist Leonte Răutu). 1968 a fost anul când liderii PCR au înţeles că a continua pe calea reformelor (atâtea câte au fost, modeste şi ruşinate de ele însele) riscă să ducă la dezagregarea monolitului totalitar. Orice ar scrie un Niculescu-Mizil în memoriile sale, Ceauşescu şi aghiotanţii săi nu au simpatizat niciodată cu suflul libertăţii de la Praga.
Au rămas înţepeniţi în dogma „rolului conducător“ al partidului unic. În clipa când partidul şi Securitatea iau sub protecţia lor protocronismul, o ideologie autarhică şi megalomană, Monica Lovinescu îşi îndreaptă tirul criticii către propovăduitorii acestui bâlci al vorbelor. În ianuarie 1985, comentează delirul versificator al „bardului antisemit al erei Ceauşescu“. Observa în panegiricele lui Vadim tentativa slugilor lui Ceauşescu de a-i atribui „demiurgului“ statutul de întemeietor al unei noi epoci, diferită radical de cea a lui Dej. Iată o mostră de închinăciune vadimistă: „Căci de aproape 20 de ani/Mai viu se-aprinde soarele în steme/Suntem mai liberi şi mai suverani/Partid şi ţara străbătând prin vreme./Avem în frunte un bărbat de seamă/E Ceauşescu - vajnic patriot“. Acestui „vajnic patriot“, proclama Vadim, naţiunea îi datorează Metroul şi Canalul. Mai ales Canalul...
Examinând acest elefantiazis al servilismului, Monica Lovinescu pronunţă diagnosticul fără drept de apel: maladia se numeşte „vadimită cronică“. Este vorba de un text antologic pentru diagnosticarea lichelismului în forma sa cea mai deşănţată. Spun lichelism pentru că personajele care au parazitat viaţa literară susţinând poziţiile oficiale, toţi aceşti Barbu, Păunescu, Săraru, Titus Popovici, Paul Anghel, Ion Dodu Bălan, Ungheanu, Nicolae Dragoş şi câţi alţii, toţi cei care au demisionat moral (dacă morală vor fi avut vreodată), nu erau nişte zeloţi, precum predecesorii lor din anii ’50. Nu erau fanatici nici satrapii presei şi ai editurilor: Popescu-Dumnezeu, E. Florescu, Dulea. Nu erau fanatice nici Suzana Gâdea, Aneta Spornic şi Tamara Dobrin. Le plăcea puterea, se simţeau perfect pe postul de inchizitori.
Iată aşadar simptomele acestei patologii a spaţiului cultural al stalinismului târziu din România: „Stahanovismul plecăciunii, faraonismul limbajului, sfidarea realităţii celei mai evidente şi imediate, batjocorirea marilor nume ale trecutului istoric şi cultural prin invocarea lor contra firii. Într-un cuvânt, un naţionalism de vorbe goale, vânt şi faţadă, ce desfigurează, murdăreşte prin deriziunea planificată patriotismul real. ... Nici cei mai înverşunaţi duşmani ai noştri n-au reuşit să ne deznaţionalizeze mai tare decât o fac metodic cei atinşi de vadimită cronică, acoperind zi de zi şi clipă de clipă tot ce e valoare românească a trecutului sub mormanul de ridicol al exaltarii lor de comandă“.
O comandă care s-a tradus în avantaje politice, tiraje masive, influenţa în cercurile supreme ale Securităţii şi aparatului ideologic. Pentru că de fapt vadimita a fost boala acestor instituţii specializate în eternizarea mlaştinii morale. Invocarea trecutului, a marilor personalităţi culturale în compania lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu este un oribil sacrilegiu: „Măscăricii aceştia de curte ne transformă istoria într-un circ cu clovni trişti, iar prezentul într-un râs isteric, schimonosind, prin acest rictus permanent, chipul ţării“. Cititorii mai tineri cu greu îşi pot imagina efectul eliberator al rostirii unor asemenea cuvinte la „Europa Liberă“. Eseurile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca ne-au ajutat să respirăm într-un anotimp al dispreţului.
Repugnanta maladie este nevindecabilă. Contractarea bolii nu se întâmplă nici accidental, nici involuntar: „Nu există în acest context bolnavi nevinovaţi. De vadimită cronică sunt direct responsabili toţi cei care o au. Nimeni nu se poate molipsi dacă nu o vrea. ...Mai există, uitasem, o caracteristică a acestei boli: sleieşte, când îl ai, talentul. Uitasem, deoarece cel mai adesea tocmai pentru că nu talente molipseşti de vadimită cronică.
Exact ca în cazul lui Corneliu Vadim Tudor.“ („Est-etice/Unde scurte“, IV, Humanitas, 1994). Când cuvintele sunt siluite, iar saltimbancii ideologici îşi fac mendrele fără ruşine, intelectualii critici nu pot tăcea. Cum scrie Virgil Ierunca: „Sunt singurii care înfruntă impostura activă şi activistă a puterii, făcând din dezvăluirea adevărurilor un imperativ pe cât de situat, pe atât de categoric“ („Trecut-au anii“, Humanitas, 2000).
Recomandările noastre
