RĂZVAN EXARHU: "Transmitem în direct din studiourile Ikea. Am văzut un talk-show cu doi admirabili jurnalişti, care discutau kestiile serioase care se discută în astfel de ocazii într-un decor halucinant, o combinaţie de cabană şi berărie de graniţă."
Nişte scaune nenorocite, care mă îndoiesc că puteau fi din lemn, o masă din capra cu trei iezi şi ceasuri pe perete, sugerând ceea ce sugerează de obicei ceasurile, că e târziu, că vine trenul, că e vremea să mai sunăm la departamentul scenografie. În fond, nu e decât prelungirea unui fenomen probabil foarte fericit pentru compania suedeză, care creează efecte comice nesfârşite în spaţiul public.
E ironic că după ce dementul de ceauşescu a creat o lume fără diferenţe, în care blocurile, hainele şi figurile oamenilor deveniseră efigia unei monotonii de partid şi de stat, lumea liberă reuşeşte să îşi regăsească, pe principii economice sănătoase, aceeaşi tendinţă gregară. Lipsa de imaginaţie sau lenea, spiritul de imitaţie sau bugetul mic, lipsa de alternativă serioasă sau instinctul de consumator dezlănţuit au făcut ca fundalul multor mesaje sau apariţii publice să devină foarte uşor de recunoscut, fără ca asta să însemne neapărat ceva bun.
De la piese de teatru al căror decor le aminteşte multor spectatori de casă sau de pensiunea de patru stele, Ursuleţul, unde au petrecut clipe de neuitat într-un cadru natural deosebit, la reclame în care majoritatea obiectelor provin din acelaşi magic catalog, totul începe să capete un aer familiar, ca-n vremurile bune în care toată lumea avea volumele Shogun în raftul cel mai vizibil al bibliotecii. Pentru intimi, Shogunelu.
Îmi aduc aminte cu un frison de imaginea celor 30 de colegi ai mei de liceu care defilau pe strada Regală din Brăila purtând toţi acelaşi model de tricou, pe care-l purtam şi eu şi prietenii mei, venind din celălalt sens, desigur. Dacă un stand-up comedian ar fi imaginat un sketch cu mobilă, poate ar fi părut trasă de păr ideea ca în reclama unui producător de mobilă să apară câteva produse ale fratelui mai mare, Ikea.
Chiar şi aşa, greşeala merită aplauzele tuturor celor care gustă umorul absurd. Dar, cum nu e vorba mereu decât despre aceeaşi lipsă de discernământ şi despre aşchiile de ADN rămase de la comunişti, poveştile astea nu fac decât să completeze la nesfârşit fişa de caz a unui dispreţ la scară naţională pentru importanţa detaliilor. Dacă poporul înjură, demnitarii înjură, dacă demnitarii se dau şmecheri închişi la toţi nasturii de la costum, atunci e clar că şi Vasile ştie ce are de făcut.
Dacă toţi vecinii au case la fel, e bine să nu strici ritmul zonei, dacă toţi sunt nişte ţărani, se merge pe trend şi se adoptă curentul emo mânca-ţi-aş. Dacă tot nu bagă nimeni de seamă, ce rost are să ne batem capul.
Chiar dacă dictatorul a fugit, lumea pare să nu fi aflat şi trage cu ochiul la uniforma de timp liber a vecinului. Respectul şi pasiunea pentru context sau diferenţă sunt o morală de fabulă, de genul: Dacă vezi un vierme mic, nu-l strivi, nu-i fă nimic. Deci reluăm întrebarea, pentru consumator, cum ştiu că s-a întâmplat cu un copil căruia i se preda buna creştere prin poezie. Dacă vezi un vierme mic, ce faci? Îl omol!