RĂZVAN EXARHU: „Odată cu generaţia sifoanelor dispare sensul unui cuvânt foarte important. Farmec“.
Când ascult Gică Petrescu la iPhone mă gândesc la sifoane.Nimic nu se compară cu momentul în care din jucăria superdigitală începe să susure glasul de diavol chefliu al imensului Gică. Apar feţele de masă scrobite, terasele pline de verdeaţă şi paravane din grilaj de lemn, frapierele julite de petreceri, sifoanele pântecoase, aburite şi acea lentoare de dinaintea începutului sfârşitului istoriei, când era timp pentru toate. E fantastic că există acum printre noi oameni care nu au băut şi nu vor bea probabil niciodată un sirop de trandafiri cu sifon, ca să nu mai zic nimic despre adevărata artă a şpriţului în care sifonul este de neînlocuit şi singurul capabil să dea cuvenita profunzime de ritual. În plus, când asculţi Gică Petrescu la surround poţi să deduci cam cât de neprietenoase cu omul şi departe de matricea atât de sexy a sifonului sunt cele mai multe dintre obiectele şi obiceiurile moderne. Până şi puştii bolnavi după maşini cu care stau de vorbă au nişte nostalgii incredibile după trecutul recent, când maşinile aveau butoane, schimbătoare, potenţiometre, erau desenate pentru fiinţe umane care încă ar fi putut să-şi umple portbagajul cu sifoane, coşuri cu farfurii de porţelan, pahare de sticlă.
De când trebuie să apăsăm un singur buton, şi ăla desenat pe un ecran, de când totul poate fi ambalat, de când totul, inclusiv apa sfinţită, poate să ajungă într-un pet, de când omenirea se simte atât de fantastic în plastic, lupta pentru nobleţea gesturilor mici şi fireşti este pierdută în fiecare zi. În fiecare zi observ că a mai dispărut o casă frumoasă, băieţii lucrează metodic şi foarte curat, sentimentul e că dintotdeauna a fost acolo o fundaţie, că vecinătăţile sunt o eroare la remedierea căreia lucrează nişte tipi de succes, care se vor mândri cu mizeriile pe care le ridică. Odată cu generaţia sifoanelor şi a caselor în care au trăit şi au petrecut, eventual, dispare sensul unui cuvânt foarte important. Farmec. E imposibil să spui despre monştrii de sticlă plantaţi la mişto prin oraşe că au farmec, cum la fel de imposibil e să spui acelaşi lucru despre casele în care locuiesc cei care lucrează în toate aceste erori necesare, după câte se pare. Nici măcar nu încape nostalgia aici, ci doar un viguros simţ de conservare, care cred că se manifestă la fel în toate timpurile. Fiinţele foarte vii, ca şi toate formele lor de manifestare, obiectele pe care le folosesc, felul în care râd, dansează sau iau viaţa în piept se alimentează din acelaşi spirit. Cred că dacă nu te pocneşte râsul şi nu devii automat puţin mai bun când auzi de şoseaua gâtului şi că vinu-i ca un frate, măi, dacă nu te uiţi în jur să vezi dacă nu mai dansează cineva, e bine să încerci să consulţi un specialist. De când am intrat nu ştiu cum în bucla acestei piese obsedante, mi se întâmplă să aud sau să întâlnesc străini care se străduie să priceapă versurile cântecelor populare sau de petrecere.
Cei mai mulţi remarcă foarte rapid că în toate apare fie un păhărel, fie vinişorul, fie găleata sau butoiul, şi mai toţi sunt pe jumătate miraţi, pe jumătate fermecaţi de coerenţa şi trăinicia unui lifestyle măcar la nivel declarativ. Toate cântecele astea sunt pline şi de alte detalii care depun oricând mărturie pentru teoria potrivit căreia simplitatea şi curăţenia materialelor influenţează gustul vieţii. Mâncarea îşi schimbă gustul şi e mult mai frumoasă într-un porţelan alb, vinul se bea altfel şi e mult mai bun când îl împarţi cu prietenii în grădină, în pahare de ciob cumpărate de la magazinele săteşti. Indiferent de cât de sofisticat sau de primitiv e stilul, sinceritatea şi frumuseţea detaliilor nu au cum să greşească şi nu pot decât să facă să apară ca în fotografiile cu petreceri vechi, farmecul. Ar fi mişto ca în faţa tuturor acestor orori verticale, care înghit pe negândite o lume destul de firesc orizontală, să existe întotdeauna un tablou, o reprezentare a lucrurilor care au dispărut. Cartierele, casele, grădinile, poate chiar şi bordurile. Şi pentru că tot nu se mai aude nimic, nu ar strica nişte căşti cu sunetele care se puteau auzi acum 70 sau chiar 2 ani în locurile în care nu ai cum să-i mai dai cu şpriţul pân-la ziuă, pentru că nu mai are niciun haz. Dar are mare haz să existe mereu acel termen de comparaţie şi ca el să fie trăit la vedere de cei care nu execută vreun program de chef şi voie bună. Pentru că numai aşa, la un moment dat, când se va opri brusc curentul, se va putea auzi răsunând victorios cel mai armonios refren de luptă: gâl, gâl, gâl! www.exarhu.ro
Recomandările noastre
