Sorin Ioniţă: "Îndatorarea a ajuns să fie asimilată prin definiţie cu capitalismul modern. Românii au prins repede şi ei ideea că dacă n-ai credit nu eşti cool".
Chiar şi de la Bucureşti s-a auzit săptămâna trecută marele oftat global de uşurare, în momentul în care administraţia de la Washington a decis să înfiinţeze un AVAS american, care să preia putregaiul din sistemul financiar.
Se vor plăti astfel bani grei de la buget pentru a răscumpăra „active neperformante“, adică datorii ale firmelor sau persoanelor care s-au împrumutat mai mult decât puteau da îndărăt. Aceste împrumuturi au fost împinse pe piaţă de bancheri care, în goana după profit, şi-au prins urechile în propriile scheme alambicate de ascundere a riscului de ochii publicului, ajungând să creadă ei înşişi propria reclamă mai mult decât era cazul.
Pe vremea când era bunicul tânăr, era o mare ruşine pentru cineva să aibă datorii neplătite, la prieteni sau la bancă. Exista un oarecare blam pentru situaţia de datornic. Ceea ce nu înseamnă că nu se luau şi atunci credite, ci că funcţiona o anume presiune socială care limita aruncarea cu capul înainte în tot felul de aventuri, imobiliare sau de alt fel. Lumea arăta cu degetul spre vecinul, dacă acesta era îndatorat, şi deşi relaţiile în comunitate nu se schimbau, omul era cumva tratat ca un prieten bun care a contractat temporar o boală, deci trebuie ţinut puţin sub observaţie până se vindecă.
Genul ăsta de atitudine s-a pierdut cu totul, iar îndatorarea a ajuns să fie asimilată prin definiţie cu capitalismul modern. Intraţi în această lume cu mult avânt după 1990, românii au prins repede şi ei ideea că, dacă n-ai credit, nu eşti cool. Cum în SUA s-a putut crea un val uriaş de credite numite criptic şi aparent onorabil „sub-prime“ (ceea ce ar trebui de fapt tradus prin „sub orice critică“, în sensul că băncile s-au călcat pe picioare să dea bani unor categorii sociale care aveau prea puţine şanse să-i mai returneze, pentru a-şi lua case şi maşini pe care în realitate nu şi le puteau permite), de ce nu s-ar putea face asta şi în România? Sigur aveţi şi dv. printre cunoştinţe pe vreun fost buticar care a reuşit în viaţă şi care vă face acum morală cu acest aforism celebru: băi, fraiere, doar săracii au economii la bancă, bogaţii au credite.
Sau, mai curând, proştii au economii la bancă, s-ar zice, dacă te uiţi la ce s-a întâmplat în România în anii ’90 sau la ce se petrece azi în ţările avansate: guvernul şi băncile centrale aruncă bani publici pe piaţă pentru a salva de la faliment (1) bancheri imprudenţi („sistemul financiar“) şi (2) rău-platnici care s-au întins mai mult decât îi ţineau puterile („familia americană“, în formularea memorabilă a preşedintelui Bush). Tot acest eşafodaj de ficţiuni financiare, ridicat pas cu pas până la cer pentru a crea iluzia că lumea modernă e un fel de Nirvana, unde îndeplinirea tuturor dorinţelor este un drept fundamental al omului, că s-a depăşit vechea constrângere de a nu putea cheltui mai mult decât câştigi şi că, printr-o alchimie misterioasă, cineva cu un venit de 30.000 de euro pe an îşi poate lua vilă în Toscana şi vacanţă trei luni pe an, totul pe credit, trebuie proptit acum cu orice preţ, că altfel e de rău.
Ceea ce e adevărat: dacă încep să cadă una câte una băncile şi firmele de asigurări, e nasol pentru toată lumea. Întrebarea este însă ce lecţie învăţăm de aici şi ce se va întâmpla data viitoare, după ce azi, cum-necum, sistemul este salvat cu bani publici? Va fi vreun finanţist care se joacă cu banii altora mai prudent, din moment ce nimeni n-a plătit lipsa de chibzuinţă cu altceva decât (cel mult) slujba, veniturile mari din trecut rămânând neatinse? Va mai pune cineva bani deoparte dacă, în cazul unui faliment bancar, cei care achită costul sunt mereu creditorii, nu debitorii sau managementul băncii? (şi în SUA, ca şi în România sau în alte părţi, statul asigură doar până la o limită banii deponenţilor: la ei până la 100.000 de dolari, la noi până la 20.000 de euro; ce e peste, Dumnezeu cu mila).
Rezolvând criza punctuală şi pe termen scurt, actualele măsuri ale guvernelor nu fac decât s-o adâncească pe cea structurală, pe termen lung, a sistemului financiar modern. Anume, că penalizează pe cei care economisesc, încurajând şi premiind poziţia de debitor şi insolvabilitatea, chiar atunci când acestea nu au nimic de-a face cu antreprenorialismul şi inovarea.
Recomandările noastre
