Într-o lume dominată de contra- modele, este bine să ne amintim că au existat şi există oameni care merită admiraţia noastră.
Jurnalist de mare calibru, distins intelectual şi respectat diplomat, întâiul ministru de extrerne al unei Cehoslovacii devenită liberă şi democratică prin revoluţia de catifea din noiembrie 1989, Jiri Dienstbier a fost unul dintre campionii Primăverii de la Praga. A încetat din viaţă pe 8 ianuarie 2011, la vârsta de 73 de ani.
Ca atâţia colegi de generaţie, Dienstbier a crezut în posibilitatea socialismului cu chip uman, o strategie ori, mai exact spus, o viziune, o promisiune care în 1968 părea că are un viitor. Astăzi se poate zâmbi, se pot face ironii despre naivitatea acelei tentative de a sfida colosul birocratic. Atunci, însă, în acel an crucial, ima gi naţia a fost câteva luni la putere (spre a relua un slogan al studenţilor francezi). Utopia concretă, a unei subiectivităţi renăscute, sfida ideologia unei totalităţi asfixiante. Nu cred că greşesc dacă afirm că 1968 a fost într-un fel preludiul, la distanţă de două decenii, al evenimentelor care au distrus sistemul comunist în 1989. "Care este diferenţa dintre Dubcek şi Gorbaciov?" suna o întrebare dintr-o glumă din perioada perestroikăi. "Niciuna, dar Gorbaciov n-a aflat-o încă". În anii ’70, Antonin Liehm, ulterior fondatorul lui "Lettre Internationale", fost director al revistei intelectualilor critici în timpul Primăverii de la Praga, "Literarny Listy", a publicat la Paris o carte de interviuri cu personalităţile de vârf ale acelui extraordinar moment. Prefaţa a fost scrisă de Jean-Paul Sartre care, poate cam prea târziu, a formulat perfect diferenţa dintre urmaşii lui Lenin şi idealiştii de la Praga: "Le socialisme qui venait du froid".
Intervenţia trupelor Pactului de la Varşovia a pus capăt acelui experiment care i-a entuziasmat pe toţi prietenii libertăţii, fie ei susţinători ai stângii ori ai dreptei democratice. Alături de un Jiri Pelikan, Ivan Svitak, Pavel Kohout, Ludvik Vaculik şi Vaclav Havel, Dienstbier a figurat pe listele negre aduse la Praga de vice-ministrul de externe sovietic Vasili Kuzneţov, de fapt pro-consulul însărcinat cu macabra "normalizare". Asemeni atâtor altor colegi şi prieteni, el a refuzat minciunile debitate de quislingii în frunte cu Gustav Husak, Milos Jakes şi Vasil Bilak, a fost exclus din partidul comunist, şi-a pierdut dreptul de semnătura.
Ca membru al Cartei 77, o asociaţie independentă de bărbaţi şi femei uniţi prin angajamentul lor transideologic în favoarea drepturilor omului, deci o expresie a unei societăţi civile resuscitate, Dienstbier a dovedit curaj etic şi imaginaţie istorică. La urma urmelor, câţi erau cei care anticipau finalul unui sistem care părea veşnic? Cum scrie "The Economist" în omagiul adus acestui disident care a simbolizat umanitatea, urbanitatea şi civilitatea discursului într-adevăr democratic: "Puţini îşi mai amintesc cât de lipsită de speranţă părea această luptă. Războiul Rece atingea punctul său maxim. Era nevoie de un imens act de credinţă să consideri că Europa se va reuni, iar comunismul era sortit dispariţiei". Meritul acestor disidenţi a fost că nu s-au lăsat amăgiţi de aparenta inexpugnabilitate a sistemului, au străpuns carcasa propagandistică şi au sesizat cât de vulnerabilă era de fapt dominaţia nomenklaturii. Reluând o formulare a lui Walter Benjamin, am dedicat cartea mea "Reinventarea politicului", "tuturor celor care, cu speranţă împotriva speranţei, au făcut posibile revoluţiile din 1989". Unul dintre aceşti oameni care au sperat cu disperare a fost cel căruia îi dedic aceste întristate rânduri.
Jiri Dienstbier nu s-a lăsat intimidat, nu a cedat tracasărilor necontenite, interogatoriilor şi arestărilor. A creat un ziar samizdat "Lidove Noviny" care a fost una dintre principalele voci ale contraculturii disidente. Ziarul fondat de Dienstbier a continuat să apară până în ziua de astăzi şi se bucură de o largă audienţă. Experienţa Cartei 77 a fost reluată în numeroase alte ţări, inclusiv în rândurile cercurilor disidente din Tunisia.
L-am cunoscut pe Jiri Dienstbier la Chapel Hill, cred că era în 1999, la o conferinţă organizată la University of North Carolina de Centrul de Studii Ruse şi Est Europene. Erau prezenţi istorici celebri, între care Konrad Jarausch şi Michael Geyer. Din Romania a participat eminentul istoric Andrei Pippidi. Jiri Dienstbier a rostit prelegerea principală, o analiză a rolului ideilor în destrămarea sistemelor comuniste. Am discutat atunci despre destinul disidenţilor în lumea post-comunistă, despre atâtea metamorfoze nu o singură dată şocante, dar si despre campaniile imunde împotriva intelectualilor critici. Dar mai ales am vorbit despre mesajul nepieritor al conceptului disident al libertăţii, un concept pe care el l-a ilustrat cu o superbă, exemplară consecvenţă.
Recomandările noastre
