Horia Roman Patapievici: "Daca cetatenii ar avea doar puterea celor fara de putere, jocul democratic ar fi pierdut."

(problema cetateanului, din punct de vedere democratic, II)

Ce putere are cetateanul? Vaclav Havel a facut un nemeritat serviciu celor care au putere atunci cand a elogiat atat de elocvent „puterea celor fara de putere”: intr-adevar, sa elogiezi puterea celor fara de putere intr-o lume a celor care au prea multa ar parea sa intareasca prejudecata ca lipsa puterii poate echilibra prisosul ei. Or, daca cetatenii ar avea doar puterea celor fara de putere, jocul democratic ar fi pierdut. Deci, ce putere are cetateanul?

In principiu, puterea de a-i schimba pe guvernanti. In fapt, aceasta putere depinde de constituirea unor majoritati. Altfel spus, aceasta putere exista numai daca schimbarea constituie dorinta majoritatii. Asadar, este mediata de capacitatea cetateanului de a face parte din, ori de a suscita, majoritati. Si, inca: guvernul se poate schimba, dar guvernantii pot ramane; guvernele se pot schimba, dar clasa politica poate ramane neschimbata, ca un blestem; etc.

Mai mult: in societatile moderne, opinia publica se construieste numai cu ajutorul presei; or, daca presa e aliata cu, ori controlata de, politicieni sau lumea afacerilor, atunci puterea cetateanului de a forma opinia publica e pusa in sah de jocurile celor care dispun de presa. Dupa cum se vede, puterea de principiu e moderata de multe constrangeri practice, care transforma intregul puterii initiale in cioburile unei puteri in mod capricios circumstantiale.     

Trebuie sa admitem ca adevarata putere a cetateanului exista numai in principiu. Fata de orice om cu putere, cetateanul, de unul singur, nu are nici una. Ministrul este puternic; cetateanul, nu. Asadar, fata de cetateanul izolat, guvernul este atotputernic, parlamentul discretionar, iar presedintele transcendent. Puterea care e, in mod abstract, atribuita cetateanului apartine de fapt, in chip concret, numai majoritatilor. Si chiar si atunci: pentru a putea influenta in sensul dorit, nici majoritatilor nu le ajunge majoritatea.

Daca este asa, atunci de ce suntem mintiti ca avem putere? Politicienii adopta aceasta minciuna ca sa ne domine, sub pretextul ca ne slujesc. Politologii o sustin pentru ca ofera individualismului modern o varianta atragatoare a democratiei, inteleasa nu ca putere a poporului, ci ca putere a individului. In fapt, puterea cetateanului este o fictiune: utila pentru politician, comoda pentru politolog, ea ramane imposibil de mobilizat ori de cate ori beneficiarul ei este altcineva decat politicianul.

Ca sa nu fie demagogie, puterea cetateanului trebuie garantata cu ajutorul unor institutii de sprijin: justitia si, in randul doi, presa. Justitia este aici mai importanta, deoarece fara justitie nici puterea presei nu poate fi o veritabila putere. In ambele cazuri, puterea nu este acordata cetateanului direct, ci indirect, sub forma limitarii arbitrarului cu care tind sa dispuna de putere cei care o poseda. Puterea celor fara de putere exista numai in masura in care cei care intr-adevar o au se abtin sa abuzeze de ea.

Ce ii opreste? In tarile civilizate - constiinta morala, onoarea, simtul datoriei, simtul dreptatii, traditia, religia etc. Cand toate acestea nu ajung, in calea abuzului poate sta numai justitia. Cand nu o face nici justitia, cetatenii sunt lipsiti de orice putere, oricate drepturi le-ar promite legile si indiferent cate garantii le-ar oferi constitutia. Puterea celor fara de putere este direct proportionala cu capacitatea justitiei de a ingradi puterea celor care au putere. Maxima este: nici o putere nu este inocenta (nici macar puterea democratica), iar puterea absoluta corupe in mod absolut (observatia lordului Acton).

Tarile decente cunosc si observa in mod firesc ceea ce Edmund Burke numea „equality of restraint”: fara a fi constranse, puterile se abtin sa abuzeze de ceea ce le este dat in uz, iar cei care nu au nimic in uz beneficiaza de abtinerea celorlalti, care au, de la abuz. Dimpotriva, tarile inclinate spre abuz, cum este a noastra, nu cunosc decat licenta, urmata de coruperea legii; si coruperea legii, urmata de legalizarea licentei. Cetateanului, deci, nu ii ramane nici o putere, pentru ca puterea nu are ce face, la noi, cu notiunea de cetatean.

Desi va parea nepatriotic si poate chiar insultator, trebuie sa recunoastem ca noi, romanii, nu suntem inca cetateni din simplul motiv ca nu avem nici o putere. Iar putere nu avem pentru ca justitia nu restrange in nici un fel, la noi, setea de abuz a celor care au putere. Cine nu are putere, nu poate avea nici suveranitate. Or, cine nu are putere potrivit starii de fapt, desi i se garanteaza suveranitatea potrivit starii de drept, nu poate fi altfel decat un supus. Supusi fusesera subiectii regatelor absolutiste. Dar, spre deosebire de ei, care erau aparati de abuzul regal prin privilegii, cetatenia noastra este o cetatenie servila, deoarece pe noi nu ne apara nici o justitie de abuzul statului ori al clientilor sai. 

Concluzia este ca traim intr-un stat in care suveranitatea poporului e demagogica, deoarece puterea cetateanului e nula. Iar puterea cetateanului e nula, deoarece justitia nu ofera decat promisiuni si nici o garantie.