Asta este întrebarea care va fi sucită pe toate părţile zilele astea, după ce coaliţia de guvernare a decis să tragă torpila amânării localelor în 2012, pentru a fi lipite de alegerile parlamentare. Până la noi ordine, prezidenţialele rămân cum am stabilit.
Această manevră evident tactică a PDL nu mi se pare în sine nici democratică, nici nedemocratică, atâta vreme cât decizia se va lua după toate regulile în vigoare. Nu e făcută nici cu două luni înainte de locale, nici nu încalcă vreun principiu din acquis-ul soft european, adică cel referitor la democraţie şi stat de drept. Alta e după părerea mea marea problemă a comasării: n-am înţeles prea bine, din argumentarea reprezentanţilor coaliţiei de guvernare, care este motivul de public policy pentru care a fost luată, ce problemă rezolvă. Măcar ca pretext, trebuie să se ofere unul. Ideea că scutim bani cu organizarea de scrutinuri nu ţine, deoarece nu aşa se reduc costurile statului într-un regim democratic: tăind de pe listă nişte alegeri importante.
De asemenea, argumentul că iunie nu e o perioadă bună pentru vot, iar noiembrie- decembrie ar fi mai bună, nici nu merită comentarii. Din toată această cacofonie, emisă ca să mascheze interesul conjunctural al partidelor actualmente în guvern de a face comasarea, nu se înţelege nimic. Mă surprinde însă că nici susţinătorii, nici oponenţii măsurii nu fac un pas îndărăt ca să aibă o privire de ansamblu şi să vadă prin ce e România cu adevărat unică în Europa în perioada 2011-2020. Anume, suntem ţara cu cele mai multe cicluri electorale, care vor ocupa jumătate din această decadă. Cu alte cuvinte, spre satisfacţia unora, circul e abia la început, datorită unor decizii nechibzuite din trecut.
Pe scurt, din cei 10 ani menţionaţi, cinci au cel puţin un tur de alegeri programat: 2012 (locale şi naţionale); 2014 (europene şi prezidenţiale); 2016 (iar locale şi naţionale); 2019 (locale şi naţionale); 2020 (europene şi prezidenţiale). Este enorm, pentru că nu suntem SUA, unde sistemul politic este învăţat cu asemenea campanie din doi în doi ani, ceea ce practic înseamnă permanent. Administraţia şi economia unui stat balcanic şi abia reformat au de suferit masiv de pe urma scurtării orizontului politic, cu fiecare decizie importantă luată cu ochii pe sondaje. Mai rău, în fiecare din aceşti ani avem câte două runde de campanie, una în primăvară şi alta în toamnă, ceea ce înseamnă că anul respectiv chiar este făcut praştie. Se ştie cum la noi aparatul s-a învăţat să ia pauză de la lucruri importante în momentele de cumpănă, punând decizia în conservare până se lămureşte cine e Vodă cel nou, ca să ştie dacă mai este cazul s-o aplice sau nu. În plus, cu genul de resursă umană de care dispun în momentul de faţă, partidele noastre nu pot face simultan şi luptă electorală şi guvernare rezonabilă, optând doar pentru una din sarcini în detrimentul celeilalte - de regulă, pentru prima.
Desigur, principalul vinovat pentru această situaţie este ideea de acum câţiva ani de a decala parlamentarele de prezidenţiale, pentru raţiuni pe care n-are rost să le mai discutăm. Neam tras singuri un glonţ în picior cu această măsură aiurea, care nu a produs nici un beneficiu, ci doar dezavantaje: nu s-a reuşit depersonalizarea alegerilor parlamentare; partidele nu s-au putut izola de bătălia pentru Preşedinţie; deficienţele Constituţiei României în relaţia preşedinte-premier au devenit mai vizibile. Din cauza decalajului între alegerea preşedintelui şi cea a parlamentului, a crescut şansa unor coabitări preşedinte- guvern de culori diferite, care se dovedesc instabile în România. Anii de după prezidenţiale stau sub spectrul remanierilor sau înlocuirii complete a guvernului, prin intermediul unor complicate manevre politice. Tot asta întâmplă şi invers, dacă alegerile parlamentare generează o majoritate care nu e pe placul unui preşedinte la mijloc de mandat: acesta nu poate demite direct cabinetul, dar poate bloca sau influenţa decisiv numirea unuia, atunci când îi vine rândul să decidă, ceea ce îi enervează pe ceilalţi.
După asemenea episoade, urmează perioade lungi de fricţiuni, dispute şi ameninţări cu spectrul anticipatelor, referendumuri, etc. Iar dacă cineva îşi închipuie că asta ţine de personalitatea abrazivă a lui Băsescu, e naiv: sistemul s-a aşezat şi va funcţionea aşa şi după el. Ca atare, m-aş fi aşteptat ca un guvern inteligent să pună astfel problema: scurtarea timpului petrecut de administraţia şi economia românească sub bombardamentul nefast al campaniilor electorale decalate, pe zi ce trece mai populiste. Să analizeze toate aspectele şi să vină cu idei care să rezolve toată decada 2011-2020. Dacă rămâne doar la soluţia punctuală a amânării localelor din 2012 pe toamnă, când toată lumea oricum a intrat în elan de campanie de pe acum, nu văd care este marele câştig. Pentru ţară, mă refer.
Recomandările noastre
