Am vrut să scriu despre cazul Cătălin Voicu, şi anume despre semnificaţia lui în lumina recentelor alegeri şi a unor foarte tenace alianţe (care ne-au frapat, la vremea lor, ca împotriva firii, dar care ne apar, privite retrospectiv, ca trivial de naturale).

Dar Andrei Cornea a făcut-o în felul în care aş fi dorit să o fac, mai bine decât aş fi reuşit eu, aşa că trimit, pur şi simplu, la excelentul său articol-editorial din „22” (http://www.revista22.ro/uuf-7896.html).

În speranţa că judecarea senatorului PSD Cătălin Voicu va reprezenta începutul aducerii în justiţie a măcar câtorva din nodurile reţelei mafiote prin care partidocraţia românească ţine în captivitate babiloniană statul român de douăzeci de ani, voi scrie săptămâna aceasta despre ceva ce are legătură cu Săptămâna Patimilor.

În această Duminică, (aproape) toate denominaţiile creştine sărbătoresc Sfintele Paşti. Iar evreii au început de luni sărbătoarea de Pesah. Avem prin urmare cu toţii, în faţa noastră, împreună, un timp al Sărbătorii. Iată subiectul pe care vi-l propun azi.

În ediţia internaţională a cotidianului The Guardian din 27 martie (ediţia de weekend), trei mari pagini de ziar format clasic sunt dedicate cărţii lui Philip Pullman, The Good Man Jesus and the Scoundrel Christ (Canongate, 2010). Dincolo de masiva publicitate realizată în avanpremieră prin cele mai influente mijloace de presă (cum ar fi chiar prezentarea din The Guardian, de care am pomenit mai sus), lansarea acestui volum a avut loc în 31 martie, simultan în format carte (hardback), integral audio (citit de autor) şi multimedia (aplicaţie pe computer).

În traducere, titlul romanului ar suna cam aşa: Bunul Isus şi Hristos cel josnic. Pullman ne este prezentat cu simpatie astfel: „Într-un nou asalt împotriva Bisericii, Pullman creează un Hristos întunecat”. Simpatia provine din faptul că Pullman este un autor care scrie împotriva Bisericii. Aceasta este cheia în care e interpretată, de pildă, trilogia de basme fantastice His Dark Materials, după care s-a făcut şi o ecranizare de succes, „The Golden Compass”, cu Nicole Kidman.

Biserica împotriva căreia scrie Pullman este, rapid spus, creştinismul sau, dacă vreţi, tradiţia instituţională a creştinismului occidental. Cu o nuanţă, cred, tipic britanică. Arhetipul urii anticlericale britanice este Biserica Romano-Catolică. Nu e o noutate. În istoria statelor moderne, puţine denominaţii religioase au fost persecutate mai mult, mai tenace şi mai prosteşte, decât au fost catolicii, în Anglia.

Potrivit lui John Locke, unul dintre părinţii fondatori ai modernităţii politice, numai ateii şi catolicii, între toţi oamenii, NU ar trebui să beneficieze de dreptul natural la toleranţă religioasă şi NU ar merita să fie protejaţi prin drepturi civile. După reforma anticatolică a lui Henric al VIII-lea, acesta a fost, timp de secole, spiritul Angliei.

Catolicii şi-au recăpătat drepturile patrimoniale în 1778, iar drepturile politice abia în 1829. Totuşi, abia în 1850 vor avea acces în universităţi, iar ierarhia catolică va fi, tot atunci, după 300 de ani de persecuţii, restabilită. Ideea că un catolic este un duşman care trebuie despuiat de drepturi şi lipsit de apărare este o veche (şi prostească) marotă britanică.

Timpurile s-au schimbat. Azi catolicii nu mai sunt persecutaţi, dar sunt în continuare priviţi cu suspiciune. Orice prilej de a pune în discuţie Biserica Romano-Catolică găseşte în Marea Britanie un public simpatetic şi mulţi intelectuali progresişti gata să dea o mână de ajutor. Dar nu e numai atât.

S-a petrecut un lucru straniu: spiritul în care se manifestă azi, în Anglia, eliberarea de tradiţiile ei religioase (1), pare a se fi contaminat, în privinţa creştinismului, de vechea suspiciune intolerantă care a persecutat timp de secole catolicismul britanic. Acest spirit animă bizara carte lansată cu atâta zgomot săptămâna aceasta.

Teza lui Pullman este că Maria a avut doi gemeni, Isus şi Hristos. Primul ar fi fost bun, al doilea un tâlhar. Isus era robust, sportiv şi direct, Hristos era debil, livresc şi contorsionat. Isus detesta ideea de biserică organizată (ca şi Pullman), Hristos propovăduia având-o în minte. De unde ştie autorul acest lucru? Din Faptele Apostolilor şi din Epistolele lui Pavel, pretinde el.

Acolo ar fi remarcat că se vorbeşte mai mult despre Hristos, decât despre Isus. De aici a dedus, în mod stupefiant, că ar fi existat doi gemeni, unul care era bun, pentru că nu a vrut să existe o Biserică creştină, celălalt care era josnic, pentru că a creat-o. Este ca şi cum, peste două mii de ani, cineva ar deduce dintr-o biografie a lui Mihail Sebastian în care se foloseşte mai des numele Sebastian, decât numele Mihail (normal!) că au existat doi gemeni, „Mihail” şi „Sebastian”, care ar fi nutrit motivaţii morale adverse.

Această aberaţie, în Săptămâna Patimilor, face deliciul progresiştilor, într-o ţară care, ca toate ţările europene, datorează creştinismului (instituţional ori spiritual, în egală măsură) aproape totul. Sancta simplicitas!   

(1) Amintiţi-vă de virulenta campania atee din ianuarie 2009, lansată la Londra prin inscripţionarea faimoaselor „double decker” cu textul-reclamă: „There’s probably no God. Now stop worrying and enjoy your life”, campanie căreia i s-a făcut o enormă şi binevoitoare reclamă publică.