Am discutat adeseori problema "liberalizării" regimului comunist din România cu regretatul matematician, intelectual critic şi disident Mihai Botez.
Contribuţia lui legată de natura contractului social naţional comunist este inclusă în volumul pe care l-am coordonat împreună cu Judith Shapiro, "Debates on the Future of Communism" (Macmillan, 1990), bazat pe conferinţa "Will the Communist States Survive? The View from Within" pe care am organizat-o, ca proiect al Foreign Policy Research Institute, la New York, în octombrie 1987. Sunt de acord cu profesorul Nemoianu că principala acţiune disidentă a lui Botez nu au fost scrisorile către Vlad Georgescu (neîndoios importante), ci întâlnirile lor în trei din Cişmigiu spre a organiza o universitate subterană, alternativă (al treilea era filosoful Titus Mocanu, emigrat apoi în Germania). Tot în sensul acurateţei, trebuie menţionat faptul că poetul Ştefan Aug. Doinaş a fost printre semnatarii scrisorii de solidarizare cu Mircea Dinescu.
Rămâne faptul că în clipele de maximă "liberalizare", deci chiar şi în 1968, anul când Ceauşescu şi-a atins probabil cota maximă de popularitate, după condamnarea publică şi vehementă a invaziei Cehoslovaciei, regimul comunist din România nu a renunţat la principalele sale instrumente de dominaţie. Au scăzut efectivele de informatori ai Securităţii, dar delaţiunile au continuat. Cenzura şi-a menţinut nefastele năravuri. A fost reabilitat Lucreţiu Pătrăşcanu, nu însă şi liderii partidelor istorice. A fost permisă difuzarea pe piaţă a filmului "Reconstituirea" de Lucian Pintilie, dar cu tăieturi dictate de secţia de propagandă. Înscenarea de la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (septembrie 1965, deci după Congresul al IXlea al PCR) a fost organizată spre a neutraliza orice tentativă de gândire autonomă, dincolo de ceea ce permiteau documentele oficiale. Decretul de interzicere a avorturilor (1966) era clar o expresie a eforturilor regimului de control asupra trupurilor umane.
La nivelul memoriei, acei ani (1963-1971) sunt adeseori valorizaţi pozitiv (mai ales în comparaţie cu declinul economic, criza socială şi mizeria morală care aveau să atingă cote paroxistice în anii următori). Ultimul Dej şi primul Ceauşescu apar ca dictatori relativ umanizaţi, mai puţin brutali şi samavolnici decât modelul originar stalinist. În plan istoric, chiar şi acei ani, pe care i-aş numi ai marilor amăgiri (ori ai promisiunilor trădate), au fost marcaţi de ilegitimitatea şi criminalitatea (în sensul respingerii categorice a statului de drept şi prin dispreţul neţărmurit pentru drepturile omului) unui regim născut şi perpetuat prin fraudă, violenţă, teroare şi minciună. Moştenirile comunismului sunt extrem de prezente, inclusiv la nivelul formelor mentale, al atracţiei pentru paternalism, pentru demagogii iresponsabili care agită mulţimile şi promit luna de pe cer, tot aşa cum comuniştii promiteau egalitatea perfectă, paradisul terestru, societatea fără clase. De aici şi intensitatea reacţiilor agasate, panicate, agresive, condescendente, vituperante în raport cu demersul condamnării comunismului.
Cred că multe din propunerile Comisiei Prezidenţiale au fost ori sunt pe cale de a fi îndeplinite. S-a realizat democratizarea Arhivelor Naţionale, documentele din arhivele mult timp secretizate ale CC al PCR, CC al UTC, Colegiului Central de Partid etc. sunt acum accesibile, fără restricţii. A apărut ediţia a II-a a Manualului de liceu consacrat istoriei comunismului în Romania (curs facultativ). Se lucrează, în cadrul IICCMER, în colaborare cu Asociaţia 21 Decembrie 1989, la proiectul Legii privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii. S-au oferit noi probe pentru a deschide acţiunea judiciară împotriva torţionarului Gh. Enoiu. Se colaborează cu Ministerul Culturii pentru înfiinţarea Muzeului Naţional al Dictaturii Comuniste. A apărut la Humanitas primul volum din documentele consultate de Comisia Prezidenţială, urmând ca al doilea volum să fie publicat în 2011. S-au organizat dezbateri şi s-a construit un întreg portal despre mineriada din iunie 1990 pe site-ul IICCMER.
Demersul condamnării dictaturii comuniste este (cel puţin) tridimensional: epistemic, legal şi în planul memorializării. În planul cunoaşterii, amintesc numeroasele volume apărute în aceşti ani, amintiri, documente, jurnale, investigaţii istorice, politologice, sociologice, economice, filosofice, literare. Există de-acum cazuri de recuperare de proprietăţi confiscate în anii regimului comunist în urma invocării discursului din 18 decembrie ca bază legală. La fel, au fost pronunţate decizii de anulare a unor sentinţe din anii ’50 pe aceeaşi bază. Este evident că urmaşii nomenklaturii nu au niciun interes să susţină demersul nostru, dar, sunt convins, ei nu (mai) pot împiedica avansul decomunizării.
