"Devierea de dreapta", soldată cu eliminarea ei, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu din vârful piramidei partidului comunist român, a fost de fapt expresia unor diferenţe de opţiuni tactice, iar nu a unui conflict de strategii. Niciodată, sub nici o formă, Ana Pauker nu a exprimat vreo urmă de căinţă, vreo remuşcare pentru uzurparea violentă a puterii, pentru lichidarea opoziţiei politice democratice, pentru instituirea unui regim terorist întemeiat pe himerele staliniste, pentru politica de aneantizare a intelectualităţii care refuza înregimentarea. Scopul era sanctificat, îndeplinirea acestuia justifica absolut orice mijloace.

Ca atâţia alţi comunişti est şi central europeni, evrei la origine, de la Rudolf Slansky la Jakub Berman, de la Matyas Rakosi la Jozsef Revai, de la Iosif Chişinevschi la Roman Zambrowski, Ana Pauker a aderat la viziunea transnaţională a bolşevismului, a îmbrăţişat teza lui Stalin conform căreia "piatra de încercare a internaţionalismului proletar este atitudinea faţă de Uniunea Sovietică". Alinierea totală la această poziţie quasi-mistică a însemnat ieşirea din condiţia originară, părăsirea deliberată a identităţii evreieşti, identificarea pasională cu "patria socialismului". A-i atribui secrete aspiraţii sioniste Anei Pauker ar însemna să proiectăm asupra ei lumina înşelătoare a mitului. Nu, nu a fost o sionistă, a fost o stalinistă.

La un moment dat, în Biroul Politic, Ana Pauker a insistat asupra tratării diferenţiate a evreilor în malaxorul "luptei de clasă", motivul fiind că în timpul războiului evreii au fost victime colective, fără un regim special pentru burghezia evreiască. Ulterior, această poziţie a fost invocată de către Gheorghiu-Dej drept cap de acuzare împotriva Anei Pauker, stigmatizată pentru "naţionalism evreiesc". De asemenea, Ana Pauker a încurajat, în 1949-1950, tendinţele de emigrare către Israel. Dar a făcut-o, neîndoios, în consens cu linia Kremlinului. Era foarte apropiată de ambasadorul sovietic la Bucureşti, Kavtaradze, urmărea cu mare atenţie meandrele politicii sovietice. Era evident la curent cu suspiciunile lui Stalin, de după 1948, împotriva Polinei Jemciujina, soţia lui Molotov (exclusă din partid, arestată şi deportată). Nu cred că Ana Pauker a fost animată de vreun patriotism evreiesc. Dar nu şi-a ascuns originea şi nu a făcut un secret din faptul că avea rude în Israel. Nu a rostit vorbe veninoase la adresa instituţiilor evre ieşti precum Chişinevschi, Ofelia Manole ori Ghizela Vass. Eliminarea ei din conducerea PMR a fost direct legată de intensificarea antisemitismului lui Stalin, de exacerbarea complexelor paranoice ale acestuia. A fost arestată în februarie 1953, anchetată de către ofiţerul de securitate Vasile Negrea (ulterior general şi adjunct al lui Alexandru Drăghici în fruntea MAI). A refuzat să-şi recunoască imputatele păcate. Doar moartea lui Stalin pe 5 martie 1953 a salvat-o. Ceea ce nu a împiedicat-o să izbucnească în plâns atunci când a aflat, din gura emisarului conducerii de partid, Alexandru Moghioroş, despre moartea celui care comisese cele mai oribile masacre şi fărădelegi imaginabile, între care asasinarea propriului ei soţ, Marcel Pauker, în timpul Marii Terori. Mai puţin fanatizat decât Ana Pauker, fostul ei protejat Moghioroş i-a spus: "Dacă el nu murea, tu n-ai mai fi fost în viaţă". Robert Levy a scris o excelentă biografie a acestui personaj marcant al comunismului românesc (Polirom, 2002).

După 1953, exclusă din PMR (fără însă a i se confirma vreodată oficial acest lucru), Ana Pauker a fost ţinută într-un fel de domiciliu obligatoriu în locuinţa din Cotroceni unde trăia alături de fiica ei Tania şi de soţul acesteia, dr. Gheorghe Brătescu. A murit în 1960. Nu a fost publicat niciun fel de comunicat oficial, nici măcar câteva rânduri semnate "un grup de tovarăşi"; cândva mult-slăvita militantă dispărea ca o anonimă. A fost reabilitată post-mortem în 1968, dar comunicatul Plenarei din aprilie, care vorbea despre alte victime ale lui Dej (Lucreţiu Pătrăşcanu sau Ştefan Foriş), dar şi despre victimele Marii Terori din URSS, nu a menţionat-o. Asemeni unei Dolores Ibarruri, Ana Pauker a trăit şi a murit ca o revoluţionară de tip bolşevic, convinsă că victoria finală va fi a comunismului, dincolo de reculurile, ramificaţiile şi zigzagurile istoriei, dincolo de înfrângerile temporare, o fiinţă din acea specie pentru care credinţa absolută în URSS, în Lenin şi Stalin, în partid a fost steaua polară a propriei existenţe. Textul integral al acestui articol poate fi citit în revista clujeană "Apostrof".

Te-ar putea interesa și: