Puţin contează că aţâţătorii vor deveni imediat victime: răul făcut nu e răscumpărat de pedepsirea câtorva lichele. De răul care se face acum sufletelor noastre vom suferi ani de zile, deoarece infecţia cu ură nu se vindecă decât ori prin căinţă, ori prin iubire. Or, resursele noastre de căinţă sunt chiar mai mici decât resursele noastre de iubire. Iar semenii noştri, în aşteptarea băii de violenţă, sorb şi absorb hipnotizaţi numai informaţiile care le justifică setea de ea.

Suntem deja instalaţi într-un cerc vicios: cei care întreţin şi susţin violenţa îi neagă existenţa; cei care avertizează împotriva ei sunt indicaţi drept propagatori ai ei; adepţii violenţei se înmulţesc pe măsură ce denunţătorii ei devin mai timoraţi; cu timpul, se impune un unic discurs: cel al urii, singurul declarat ca normal; între timp violenţa dospeşte; tot mai mulţi oameni sunt convertiţi la explicaţiile simple, bazate pe identificarea ţapului ispăşitor.

În mod previzibil, se intră incontrolabil în logica ucenicului vrăjitor. În acest mod, violenţa a devenit mediul pe care îl respirăm. Pe nesimţite şi crezându-ne mereu buni, foarte buni, întotdeauna mai buni decât alţii. Alibiul care ne-o face şi invizibilă, şi dezirabilă este sentimentul triumfător că avem dreptate. Noi. Iar ceilalţi sunt nişte nemernici, nişte năpârci ticăloase, nişte viermi.

Pe certitudinea dreptăţii noastre împotriva lor am ajuns să facem din spaţiul public un eşafodaj al violenţei, căruia puţin îi lipseşte să se transforme într-un eşafod pur şi simplu. Pentru cine? Pentru vinovaţi! Care vinovaţi? Nu e limpede?

Vinovaţii sunt zilnic livraţi publicului avid de certitudini prin intermediul televiziunilor zise de ştiri. Tonul lor s-a agravat continuu în ultimele luni: de la acuzator a trecut la necruţător; de la intransigent a trecut la inchizitorial; iar de la nemilos a trecut la insolent.

Această evoluţie nu semnifică doar abandonarea normelor adresării civilizate; transmite publicului, subliminal, sugestia că se poate trece fără sancţiuni de la nesocotirea politeţii la adoptarea brutalităţii. Ideea aruncată publicului este următoarea: „Iată că noi, televiziunile adevărului, am făcut pentru voi primul pas: v-am demonstrat că, în dialogul cu năpârcile şi cu nemernicii, se pot abandona fără urmări legale normele adresării civilizate; acum e rândul vostru să faceţi următorul pas, să transformaţi brutalitatea noastră verbală în brutalizarea lor fizică. Se poate, pentru că avem dreptate să-i urâm. Încă un mic efort şi scăpăm fizic de ei”.

Credeţi că exagerez? Vă invit să constataţi procesul prin care dezbaterea politică a fost pas cu pas redusă la o singură dimensiune: un rechizitoriu din ce în ce mai vehement îndreptat împotriva unui singur grup politic.

Nu susţin că analiza acţiunii sale politice nu trebuie întreprinsă. Nici măcar nu spun că, dacă ar fi făcută, nu ar duce la un asemenea rezultat. Ceea ce susţin este că nu se face analiză, ci se confecţionează vrăjitoare în vederea arderii lor pe rug.

Răul nu stă în faptul că se vorbeşte despre acţiunile sale, ci faptul că se instigă împotriva lui prin mijloacele clasice ale stigmatizării şi desemnării ca victimă rituală. Tehnica este diabolizarea („Sunt mai răi decât hienele!”), limbajul este demascarea („Din cauza lor nu avem ce mânca!”), iar soluţia este eliminarea („Dacă scăpăm de ei, scăpăm de toate problemele noastre!”).

Aşa cum chiaburii erau denunţaţi pe vremea tribunalelor poporului ca întruchipând lăcomia şi erau livraţi furiei populare ca singură cauză a foametei şi sărăciei, aşa şi acest grup este acum denunţat ca fiind, prin lăcomia şi neruşinarea lui animalică, la originea tuturor relelor de care suferim.

Denunţarea lui a ieşit de mult din zona raţională a căutării cauzelor, a intrat în zona religioasă a desemnării ţapului ispăşitor. Or, saturarea dezbaterii publice cu produsele toxice ale acestui mecanism specific producerii sociale a fanatismului constituie, tehnic vorbind, semnul cel mai îngrijorător al gradului de violenţă potenţială la care a ajuns societatea noastră.

Am putut fi aduşi în pragul recurgerii la violenţă, cum suntem acum, prin intoxicarea controlată a minţilor noastre cu scheme de gândire prosteşti şi fanatice. Iar lucrul cel mai teribil este că, deşi intoxicarea cu ură este îngrozitoare, motivele pentru care oamenii au căzut atât de uşor în ea sunt perfect de înţeles: situaţia celor mai mulţi dintre noi este şi ea îngrozitoare.