Unul dintre jurnaliştii aserviţi oligarhiei - şi încă unul dintre cei mai siniştri - a scos porumbelul pe gură: convocat să „repare“ onoarea Noricăi, el s-a lansat într-o demonstraţie care n-a putut ocoli adevărul: că foştii procurori erau, în realitate, „agenţi ai puterii comuniste“.
Perfect diagnostic, mare adevăr. Or, dac-au lucrat exclusiv la comanda Securităţii şi a partidului, ce rost mai au azi discuţiile despre „independenţa“ şi „profesionalismul“ tovărăşeilor procurori? Sigur că mai contează şi elementul uman: una era să fii ticălos din naştere, alta era să temperezi zelul şefilor care cereau cât mai multe condamnă ri şi cât mai severe pedepse. Dar că sistemul, în ansamblul său, era o anexă a politicii represive a partidului e dincolo de orice dubiu. Dacă doriţi să parcurgeţi anatomia unui caz - a unui caz scandalos -, citiţi „Afacerea Meditaţia Transcendentală“, o carte cutremurătoare alcătuită de Doina Jela, Cătălin Strat şi Mihai Albu pe marginea uneia dintre cele mai mari aberaţii politico-juridice din România anilor ’80. Veţi descoperi acolo, cu nume şi prenume, securişti, activişti, judecători şi procurori pentru care justiţia nu însemna altceva decât aplicarea oarbă a ordinelor venite „de sus“. În ciuda evidenţei, a bunului-simţ şi a legii, oamenii puşi să cântărească adevărul se comportau ca nişte lachei: dar nu ca unii care serveau smerit stăpânilor supa şi friptura, ci nişte bestii care trimiteau fără să clipească nevinovaţi în închisoare ori îi lăsau pe drumuri. Ne lăudăm că după 1990 lucrurile s-au schimbat radical. S-or fi schimbat, pe ici, pe colo. A apărut şi o nouă generaţie de magistraţi, dar aisbergul e încă unul tărcat de prezenţa mult prea multor „agenţi ai comunismului“ care fac astăzi ceea ce-au fost învăţaţi de mici. E suficient s-o asculţi două minute pe noua şefă a Consiliului Superior al Magistraturii ca să-ţi dai seama dincotro bate vântul în justiţia română. Cu toate acestea, nu mă grăbesc să dau vina pentru ceea ce se întâmplă în societatea românească doar pe justiţie. E adevărat că există o discrepanţă uluitoare între lucrurile prezentate prin presă drept cazuri frauduloase şi deciziile justi- ţiei. E limpede că unul dintre actorii invocaţi - presa şi justiţia - minte. Care?
Dacă iau drept reper ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută cu cele trei femei din Argeş, aruncate în închisoare pentru că n-au vrut să renunţe la pământul pe care-l consideră al lor, mă cutremur. În acelaşi timp, se pare că actul de justiţie n-a fost contestat de nimeni: femeile au cultivat un pământ care nu le aparţinea, ba chiar au persistat şi după o primă condamnare. Formal, orice jurist îţi închide gura în trei secunde. Pe de altă parte, cum rimează această aplicare la milimetru a justiţiei cu nesfârşita serie de NUPuri în cazul vedetelor politice? Unde e hiba? Au poliţiştii şi sereiştii orbul găinilor? Sunt corupţi procurorii? Sunt incapabili judecătorii? Presa amplifică la cote isterice tot acest circ. Dar ea nu inventează chiar din neant. La origine, e imposibil să nu existe o fraudă, o escrocherie, o pagubă, o cât de mică încălcare a legii. Şi atunci? Cum se întâmplă că în marile cazuri de presupusă corupţie procesele se încheie cu happy-end, iar justiţia are în contul de activ mai ales flecuşteţe, găinării ori pedepsirea unor amărâţi care, la beţie, i-au dat cu halba în cap amicului? Cred că există două cauze care au transformat România într-un veritabil viespar al justiţiei.
În primul rând, presa amplifică enorm nişte speţe care sunt, adeseori, de rangul al doilea sau chiar semi-imaginare. Dacă la noi până şi o banală ploaie de vară a devenit motiv de isterie naţională, vă daţi seama ce mecanisme se declanşează atunci când un cetăţean cu nume este chemat în faţa justiţiei. Marcaţi de vechea mentalitate, conform căreia nu ajungeai la tribunal decât dacă erai gata condamnat, trăim şi astăzi sub presiunea aceleiaşi spaime faţă de procuror. Or, în foarte multe cazuri, a fi chemat la tribunal poate fi o simplă operaţiune de rutină, pentru a verifica adevărul unor sesizări, bănuieli sau neconformităţi cu legea. În al doilea rând, a apărut o clasă de avocaţi specializaţi în obstrucţionarea cu măiestrie a justiţiei. E vorba de aşa-numiţii „procedurişti“, profesionişti pentru care obiectul procesului trece în planul al doilea. În prim-plan se află vânarea unor greşeli sau neclarităţi de procedură. În felul acesta, un proces poate fi amânat cu anii, dacă nu cu deceniile, până ajung să se prescrie eventualele fapte. Acesta e scenariul în limitele căruia funcţionează justiţia română. Şi, oricât m-aş strădui, nu-mi imaginez cum ar putea fi el modificat cu o iotă de-o ambiţioasă carieristă procuroare din Călăraşi.
Recomandările noastre
