După o scurtă perioadă de acalmie, reîncepe.
2011 nu va fi un an de convalescenţă după criza economică, după cum ar fi fost de dorit, în care să consolidăm ajustările obţinute cu mari sacrificii în această perioadă. Ci, după cum se anunţă, va fi anul cu un buget bazat pe salve pregătitoare pentru lunga - şi, zic eu, nefasta - campanie electorală din 2012: în vară, alegerile locale (care, de când preşedinţii de judeţe se votează direct, au căpătat o importanţă cel puţin egală cu cele naţionale); iar spre sfârşitul toamnei, cele parlamentare. Apoi va urma un an de pauză, pe urmă iarăşi un an electoral, şi tot aşa.
De fapt, cum arătam într-un raport SAR în urmă cu un an, dacă decada 1990-2000 a avut trei ani electorali, iar 2001-2010 - patru, decada care începe peste două săptămâni va avea nu mai puţin de cinci ani electorali: 2012, 2014, 2016, 2019, 2020. Cu alte cuvinte, jumătate din aceşti zece ani îi vom petrece în campanii - absurde, veninoase, distorsionante de dezbatere publică raţională, dacă a mai rămas vreo urmă de aşa ceva.
Intervalul dintre aceste campanii e prea mic pentru a ne trage sufletul şi a coagula vreo agendă reală de guvernare, iar orizontul de timp al cabinetelor va fi extrem de scurt, ele fiind sub presiunea perpetuă de a "da ceva categoriei X în următoarele şase luni". Nici nu vreau să mă gândesc cum va funcţiona preşedinţia română a UE, programată pentru semestrul doi 2019, în plină bătălie prezidenţială internă şi cu un întreg an de campanie în faţă.
Aerul milenarist cu care s-a discutat în acest decembrie despre sfârşitul crizei, ca despre a doua venire a Mântuitorului, puterea propovăduind- o, pe termen scurt şi mediu, iar opoziţia persiflând-o, demonstrează exact ce spuneam: că a început campania electorală ce va dura un deceniu. Bugetul pe 2011 stă mărturie. Deşi chiar cifrele pe care se bazează el arată că e de aşteptat cel mult o creştere reală de 1,5%, iar inflaţia ar fi pe la 5,5%, s-a promis deja creşterea lefurilor publice cu 15%. Or, creştere, plus inflaţie, plus disponibilizările din 2009-2010 nu acoperă împreună decât vreo 11%-12%. Restul este deficit de cheltuieli net, în creştere faţă de situaţia moştenită.
Ideea că ce e mai greu a trecut şi că aşteptăm redresarea situaţiei s-ar putea să fie adevărată pentru mediul privat; sper să fie aşa şi se pare că va fi. Însă dacă domeniul bugetar înţelege că e momentul să se culce la loc pe o ureche - sau, cum a sugerat preşedintele, să "treacă la microajustări", după cele zise macro din anul care se încheie - asta ar fi o mare eroare. Ce s-a făcut până acum e numai un modest început care atinge doar, dar nu remediază, cele trei mari probleme care grevează bugetul României de ani de zile: lefurile publice, care încă reprezintă prea mult; cheltuielile sociale (pensii şi ajutoare, educaţie, sănătate) care încă sunt nesustenabile, în primele două cazuri, sau ineficient efectuate, în ultimul; şi procentul prea mic de venituri totale ale statului în raport cu promisiunile făcute, proiectat pentru 2011 la 33% din PIB (şi chiar şi aşa cam optimist, după cum au arătat perioadele precedente, inclusiv înainte de criză). La cum arată acum statul român, lui nu i-ar trebui un guvern, ci un Iisus care să înmulţească peştii şi pâinile, pentru că poporul vrea din buget beneficii cam cu un sfert mai mari decât contribuie.
În plus, în perioada următoare chiar trebuie accelerată absorbţia de fonduri europene, dacă este să nu le pierdem de tot. Asta înseamnă activitate facturată şi cheltuire reală, nu doar depuneri de proiecte şi semnări de contracte, ca până acum, care nu costă nimic. Nu văd spaţiul fiscal de 2%-3% pe an necesar acestei accelerări, în condiţiile în care banii de preşi co-finanţare pe proiectele UE nu se încadrează în niciuna dintre categoriile iubite de politicieni enumerate mai sus: lefuri publice, pensii, alocaţii etc.
Se confirmă, din păcate, diagnosticul nostru de acum un an şi ceva. Anume că, spre deosebire de SUA sau alte ţări cu democraţie solidă, sistemul politic românesc nu e capabil să se adapteze unui calendar cu alegeri frecvente şi continue. Cu genul de resursă umană de care dispun în momentul de faţă, partidele noastre nu pot face simultan şi luptă electorală şi guvernare rezonabilă, optând doar pentru una din sarcini - de regulă, prima.
De asemenea, mass-media au fost supuse la presiuni imense - naturale, în piaţă, dar nu numai - marcând şi ele un regres calitativ. După ani de selecţie instituţională şi individuală în care a contat mai mult talentul în a comenta conspiraţii (reale sau imaginare), încrengături de partid, non-subiecte şi a promova activ o agendă rinocerizată, revenirea la normal în anii ne-electorali este dificilă profesional, chiar cu cele mai bune intenţii, ceea ce adesea nu e cazul. Aşa că prognoza mea pe termen mediu şi lung e pesimistă: nu sfârşitul crizei ne aşteaptă, ci Marele Război Politic de Zece Ani.
Recomandările noastre
