Ori de câte ori se vorbeşte despre Securitatea lui Ceauşescu şi recrutarea informatorilor, cei mai tineri sau cei cărora le lipseşte informaţia au impresia că agenţii ei torturau oamenii care nu voiau să toarne, le ameninţau familiile sau îi aruncau în temniţe ca să se împrietenească cu şobolanii şi păduchii. N-a fost chiar aşa.
Securiştii evoluaseră, iar metodele din perioada postbelică fuseseră abandonate în favoarea unora mai rafinate, în spiritul "omului nou", "tovarăş de nădejde", visul lui Ceauşescu. Securiştii lui nea Nicu promiteau recrutaţilor posturi bune, salarii, avantaje, călătorii în străinătate, aprobări de maşini sau facilităţi la obţinerea unei case sau, pur şi simplu, bani. Bani contra turnătorie. "Lorzii" ăştia, nişte nemernici cu epoleţi aveau grijă ca, după ce-i plimba recrutului prăjitura pe sub nas, să-i spună şi ce nenorociri se pot abate asupra lui dacă refuză să devină un nume conspirativ pe coperţile unui dosar în care trebuiau adunate informaţiile lui. De multe ori, presiunile erau groaznice, aruncau omul într-un tunel al timpului în care-i săreau scheleţi din firidele întunecoase. Securiştii găunoşi ştiau să-i vâre spaima în suflet şi în minte. O făceau contra unei solde grase. Probabil că aşa s-a întâmplat şi cu vedetele noastre, actori, regizori sau oameni de televiziune, prezentate de Evenimentul zilei, ieri. Mai slabi de înger sau avizi de a urca rapid pe scara ierarhică a comuniştilor tinerii de-atunci ai mediului artistic au acceptat să dea note informative securiştilor. "Motivele trebuie diversificate, fiecare caz trebuie cercetat şi analizat, fiindcă nu pentru toţi consecinţele ar fi fost suportabile", mi-a spus, cândva, unul din oamenii care, la începutul anilor 2000, începuse să studieze dosarele nou înfiinţatului CNSAS. Sunt sigură că are dreptate. Însă sunt mult mai puţini cei care ar fi avut de suferit pierderi incomensurabile faţă de cei care, semnând angajamentul şi turnându-şi de zor prietenii, colegii sau rudele şi-au aranjat viaţa şi carierele. Mi-e greu să pot privi cu compasiune asemenea lucruri sau indulgenţa creştinească să-mi dicteze să nu abordez un asemenea subiect. Când aveam douăzeci şi ceva de ani, am asistat la actele de revoltă împotriva regimului ale scriitorului Paul Goma. Pentru mine e singurul dizident autentic pe care l-am cunoscut înainte de 89. Am văzut cearşeaful atârnat de Goma, în semn de protest, la balconul blocului de la "Complexul 33" din Drumul Taberei, pentru că locuiam în cartier. Vecinii vorbeau cum îl păzeau securiştii şi cum miliţenii erau trimişi să-l convingă pe scriitor să înceteze cu gesturile de incitare. Noi, tinerii de-atunci (anii 70), îi admiram curajul şi nu-mi amintesc ca vreunul din grupul meu să-l fi considerat nebun. Paul Goma n-a putut fi şantajat, n-a putut fi îngenunchiat şi, ca să scape de el, l-au lăsat să plece din ţară. Şi niciodată, nici chiar după prăbuşirea lui Ceauşescu şi a camarilei sale, nimeni nu l-a mai vrut înapoi cu adevărat. Dacă ar fi semnat cu Securitatea, poate Paul Goma era azi proprietar de editură sau şef bugetar. Niciun regim nu i-a oferit nimic, covorul roşu n-a fost întins pentru el în ultimii 22 de ani. O mică atenţie i s-a acordat în primăvara acestui an, când Uniunea Scriitorilor i-a acordat o indemnizaţie pe viaţă de 1.608 lei. Paul Goma n-a putut fi şantajat, n-a putut fi îngenunchiat şi, ca să scape de el, securiştii l-au lăsat să plece din ţară.
Recomandările noastre
