Sursa: Arhiva EVZFilmul „Dracula” al lui Radu Jude, care a fost prezentat la Festivalul de Film de la Locarno, a stârnit numeroase comentarii în presa internațională. Publicația franceză Le Monde îl descrie drept „o tragicomedie excesivă, hilară şi disperată”, în timp ce ziarul italian Corriere della Sera a criticat producția, afirmând că „impresia este că cineastul s-a distrat mai mult făcându-l decât ne-am distrat noi privindu-l”.”
Cu alte cuvinte, un film execrabil, la care nici măcar nu se poate râde. Nu mai putem râde, ca altădată, nici de/depre actualitatea politică. Constatăm simplu, că suntem un popor căruia această gașcă de politicieni - un grup infracțional organizat - ca să fim eleganți, i-au furat ăn cei 30 de ani, nu doar viața, ci și umorul…
Cei 19 milioane de oameni care cer ca aceia care au creat situația catastrofală a finanțelor statului să își asume povara refacerii situației României, nu mai pot schița, ca înainte de 1989, nici măcar o umbră de zâmbet. Câteva mii, poate zeci de mii, de oficiali din fruntea țării, de la toate nivelurile, stau comod, în birouri cu aer condiționat și ne explică cu aer serios „nu se poate acoperi reducerea deficitului bugetar doar prin reduceri de cheltuieli”." De la ei, mai va, până să taie din bani…
Despre așa o situație, românul nu mai poate nici măcar să facă bășcălie. A trecut vremea bancului ca armă comună, și a venit sorocul unei tăceri grele, în care indignarea se îneacă înainte să devină strigăt sau râs.
Pe vremuri, râsul era un bun comun, ca aerul sau pâinea — doar că mai curat și mai hrănitor. Se aduna în bucătării înguste, cu perdele galbene de fum, sau în spatele vreunei dube hodorogite, la o țigară între schimburi. Unul începea povestea cu Bula, altul o continua cu Itzig și Ștrul, Ceaușescu, Securitatea și până la poantă, toată încăperea era deja un cor neoficial al libertății. Râdeai nu doar pentru că gluma era bună, ci pentru că o spunea cineva „de-al tău”, în același cod, cu aceleași riscuri. Era un râs care se ridica peste frig, peste întuneric, peste cozile din care veneai cu mâinile goale. Bancul cu Ceaușescu nu era doar o ironie, era o demonstrație că, măcar în cuvinte, îl puteai pune în încurcătură. Și asta, într-o lume unde nimic nu se clătina, conta enorm.
Astăzi, aerul e liber, pâinea e plină de aditivi, iar râsul… s-a împrăștiat. Nu mai stăm împreună la aceeași masă a glumei, ci fiecare butonează singur pe telefon, schimbând sms-uri care ard repede și se sting fără urmă. Nu-l mai avem pe „șeful suprem al ridicolului” și pe soția lui academiciană fără școală, împotriva căruia să conspirăm râzând; avem sute de ținte, fiecare în bula lui, și niciuna nu adună mulțimea.
Kant a spus, în ”Critica facultății de judecată”, că râsul se naște din prăbușirea bruscă a unei așteptări tensionate în gol; noi însă nu mai avem nici așteptarea, nici surpriza prăbușirii. Suntem instalați, cu un fel de politețe absentă, direct în gol, ca într-o cameră fără mobilă, cu pereții vopsiți în gri, în care totul e previzibil și fără relief. De aceea, nu mai există râsul homeric, acea explozie sănătoasă care transformă decepția în spectacol. În locul lui, circulă doar chicoteli discrete, ironii șoptite, sarcasme fragile care se sting înainte să înceapă. Un popor cu simțul umorului atrofiat seamănă cu un actor care, după ce a repetat ani întregi pentru o mare premieră, iese pe scenă și constată că nu mai există public — doar reflectoare stinse și scaune goale.
Mai probabil e că acel râs final nu va mai veni veni — pentru că, spre deosebire de Kant, noi nu mai trăim momente cu tensiune urmată de eliberare, ci o permanență cenușie, fără climax, fără pauză. Nimicul nu ne mai surprinde, ne adoarme. Și când nimicul devine obișnuință, nu mai ai nici măcar reacția reflexă a râsului. Rămâne doar o liniște groasă, ca într-o sală de teatru unde piesa s-a terminat demult, dar spectatorii nu se ridică, nu pleacă… și nici nu aplaudă. În loc de hohotul comun, avem chicoteli private. În locul bancului care se plimba zile întregi printre oameni, avem o imagine pe care o uităm în două ore. Și așa, râsul acela plin, care ne făcea să uităm frigul din apartament, a dispărut nu pentru că nu mai știm să glumim, ci pentru că ne-am pierdut, fără să știm, bucuria de a râde împreună.
Viața noastră nu mai e originală, s-a transformat într-un stand-up comedy de import. Iar standup—ul, în forma lui americanizată, nu are mare lucru în comun cu tradiția umorului românesc. La noi, râsul clasic a fost construit pe poveste, pe anecdotă, pe personaj recognoscibil, pe „Bula” sau „Nea Mărin” care întruchipa o lume întreagă. Umorul bun era spus ca un banc lung, cu detalii, cu o mică atmosferă creată înainte de poantă — și, mai ales, era împărtășit între oameni care se știau, ca un cod al tribului.
Stand-up-ul importat e alt animal: el trăiește din viteză, din replici directe, adesea vulgare, din ironii despre sex, bani, minorități, politică în sens tabloid. Acolo nu e poveste, ci „bășcălie instant”. Publicul râde nu pentru că se regăsește în subtilitate, ci pentru că e lovit de șocul formulării și de tupeul interpretului.
Românul obișnuit cu bancul elaborat se simte străin aici. Pentru el, râsul nu era o reacție reflexă la o glumă „grosieră”, ci o destindere care venea după ce fusese purtat printr-o mică aventură a cuvintelor. Stand-up-ul, în schimb, nu construiește nimic, doar „trage” glume succesive, ca un mitralior care nu are timp de rafinamente.
Și mai e ceva: la noi, umorul a fost mult timp un instrument de supraviețuire, nu doar de distracție. Stand-up-ul, prin comparație, e mai degrabă un consum de divertisment individual — nu creează solidaritate, nu ridică sprâncene complice, nu provoacă acel „știi tu” nerostit care făcea farmecul bancurilor dinainte.
Corriere della Sera, care a ștampilat filmul regizorului român, afirmând că „impresia este că cineastul s-a distrat mai mult făcându-l decât ne-am distrat noi privindu-l”, e mult mai profundă și se poate citi așa: ”guvernul neomarxist Bolojan - Cioloș - USR se distrează mai mult nenorocind partea cea mai vulnerabilă a poporului, decât noi, cei care suportăm dezastrul, ca să se salveze ei, autorii.
