Evenimentul Zilei > Social > „Românii de mâna a doua”, în sărbătoare
„Românii de mâna a doua”, în sărbătoare

„Românii de mâna a doua”, în sărbătoare

Pe 20 februarie 1856, romii își obțineau libertatea în spațiul românesc. La 153 de ani de la momentul care a marcat definitiv procesul dezrobirii etnicilor romi, integrarea lor socială și anularea stigmatului de „cetățeni de mâna a doua” rămân încă problemele nerezolvate ale statului român.

Până la mijlocul secolului al XIX-lea, romii din Principatele române au avut soarta tuturor etnicilor europeni clasificați ca „sub-cetățeni”. Țiganii erau, printr-o formula specifică timpului, „bunuri însuflețite”. Puteau fi vânduți, cumpărați sau lăsați moștenire, fără ca aceste lucruri să fie reglementate în vreun fel.

Într-un proces invizibil și fundamental pentru evoluția spațiilor politice ale Bătrânului Continent, lucrurile au început să se modifice la începutul veacului „naționalităților” și al revoluțiilor pașoptiste. Un cuvânt a intrat, pe filieră iluministă, în vocabularul cancelariilor europene: cetățenia. Oamenii, indiferent de etnie, aveau pentru prima oară șansa de a sta ca egali în fața statului.

Modernitatea a „virusat” rapid și o elită românească care își propusese la sfârșitul „secolului fanariot” să reinventeze națiunea și să-i ofere o organizare politică. Principatele române nu-și mai puteau asuma statutul de proprietari de sclavi într-o lume în care Revoluția franceza și sloganurile sale de un optimism universal schimbaseră profund perspectivele.

Generația lui Kogălniceanu este prima care deschide Cutia Pandorei, aducând sub reflectoare problema socială a romilor și necesitatea rezolvării ei. Așa au devenit „drepturile și libertățile” monedă curentă pentru un proces care avea să sfârșească prin apariția României pe harta Europei.

ISTORII MARGINALE

De la traficanții de romi la Ion Câmpineanu

Romii se aflau aici de mult. O speculație istorică: ei ar fi venit pe teritoriul Principatelor odată cu invazia mongolă în estul european din 1241-1242. E cert însă că romii populaseră deja, la finele secolului al XIV-lea, teritoriile aflate la nord de Dunăre, documente istorice dovedind cesiuni și donații teritoriale ce implicau și câteva zeci de sate de țigani. Erau vremurile în care oamenii erau strict legați de glie și „traficați” prin voința feudalilor.

Mai târziu, romii au devenit un soi de posesiuni personale, fiind împărțiți pe categorii și reprezentând o importantă forță de muncă. Capacitatea formațiunilor statale românești din acea perioadă de a inventaria cu precizie situația romilor era însă îndeajuns de scăzută încât etnicii în cauză să nu fie „introduși” într-un creuzet care să-i omogenizeze. Efectele aveau să se vadă mult mai târziu.

Statul, Biserica și sclavii lor

Înainte de actul din 1856, un întreg parcurs legislativ a „construit” procesul dezrobirii romilor din Principate. Deși Regulamentele Organice impuse de ruși la începutul anilor 1830 menținuseră statutul inferior al țiganilor, o serie de figuri importante ale timpului au vorbit despre necesitatea universalizării cetățeniei. Și încă ceva: pentru prima oară, s-a înțeles faptul că sedentarizarea romilor este absolut necesară pentru integrarea lor socială. Așa se adoptă acum diverse „regulamente pentru statornicirea țiganilor”.

Până la pasul următor, dezrobirea, mai era puțin. Și ea a venit sub forma exemplului personal: în 1834 boierul Ion Câmpineanu îi eliberează din robie pe romii aflați în proprietatea sa. Aproape 10 ani mai târziu, în 1843, Țara Românească adopta prima decizie prin care statul se adresa explicit țiganilor: anumite categorii de romi sunt declarate  acum libere.

Apoi, în 1844, Moldova adopta un act similar, eliberând țiganii de pe domeniile mănăstirești. Următoarea decadă în viața politică a Principatelor cunoaște o avalanșă de proiecte și decizii legislative adresate rezolvării „problemei țigănești”.

Punctul terminus în tot acest proces prin care statul îsi inventează noi cetățeni este chiar 1856. În luna februarie a acelui an este promulgată „Legiuirea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principatul Țării Românești”, efectul juridic fiind maxim: toți țiganii particulari deveneau liberi. Era, practic, prima reformă socială masivă întreprinsă de autoritățile române.

ÎN CULPĂ

Președintele unor „cetățeni de mâna a doua”

Traian Băsescu, prin vocea unui comunicat al Administrației Prezidențiale, a recunoscut astăzi, la 153 de ani de la dezrobirea romilor, că problemele etniei rămân încă nerezolvate, iar integrarea țiganilor este încă un deziderat: „Din păcate, evenimentul pe care îl celebrăm astăzi nu reprezintă și finalizarea unui proces de emancipare a etniei rome.

Abolirea formală a robiei nu a generat, în mod automat, adoptarea unor decizii menite să conducă la integrarea acestei minorități, a unor măsuri care să prevină excluziunea socială. Stigmatul social, problemele sociale grave și prejudecățile legate de etnia romă atât din țară cât și peste hotare fac ca romii să fie adeseori priviți ca niște „cetățeni de mâna a doua””.

PERICOLE

Când România își ridică zidurile în fața romilor

La 153 de ani de la actul care a consfințit dezrobirea romilor în Principatele române, etnicii în cauză se află la mijlocul unei campanii susținute de respingere și denigrare. Incapacitatea statului român de a integra social romii, i-a transformat pe aceștia în țintele predilecte ale vocilor care acuză „stricarea imaginii țării peste hotare” și infracționalitatea ridicată în rândul țiganilor.

Ambele capete de acuzare conțin adevăruri precise și cuantificabile: „taberele de romi” din Italia au devenit un soi de legende urbane horror după seria de violuri și omoruri în care au fost implicați romi. De asemenea, statisticile indică o rată mai mare de infracționalitate printre țigani.

Retorica „la grămadă” nu poate funcționa însă în nicio democrație care-și respectă cetățenii. A spus-o scurt și precis, publicistul Hugo Agoston într-un interviu acordat pentru evz.ro: „Dacă organizațiile țigănești ar fi obligate să se delimiteze de criminalii romi, atunci de ce n-am fi și noi, intelectualii ne-romi și organizațiile noastre? Noi ce avem în comun cu toți criminalii și violatorii ne-romi?”.

Opinia publică românească continuă să fie separată însă în opțiunile sale când vine vorba de romi. Poate aici stă pericolul cel mai mare, într-o lume în care cetățenia pare să nu mai fie un construct exclusiv politic, ci un atribut conferit în baza unor argumente culturale și etnice. Iar acolo unde diferența construiește principii mai importante decât apartenența, lumea devine un soi de Tărlungeni, comuna brașoveană în care romii au fost separați de restul satului printr-un zid înalt de peste doi metri. În 2009. În România.

„Dincolo de importanța istorică în afirmarea drepturilor și libertăților, dincolo de contextul european favorabil și de sincronizarea cu procesul de modernizare occidentală, 20 februarie înseamnă, pentru toți românii, celebrarea datei la care s-a decis recunoașterea șanselor egale în dezvoltarea personală a tuturor membrilor unei societăți”
Traian Băsescu, președintele României