Să dăm de-o parte diferenţa de substanţă din relaţia fiecăruia dintre ei cu Securitatea şi să ne concentrăm asupra destinului politic al celor doi: amândoi au primit de la CNSAS verdict de poliţie politică şi amândoi l-au contestat. În cazul Monei Muscă, justiţia s-a grăbit să valideze sentinţa CNSAS, în timp ce, în cazul lui Dan Voiculescu, aceeaşi justiţie a acceptat toate excepţiile invocate de avocatul său şi ezită să se pronunţe de doi ani. Rezultat final: Mona Muscă s-a retras din politică, iar Dan Voiculescu a rămas, fiind un partener de nădejde al PNL şi al PSD deopotrivă. Mai mult, după ce a exclus-o din partid pe Mona Muscă, liberalii nu au mai exclus pe nimeni deşi mai aveau parlamentari cu colaborări dovedite. Evident, a fost vorba de o vendetă politică generată de alăturarea ei grupului Stoica-Stolojan, care a creat ulterior PLD. Morala acestei istorii este că, dacă ai un trecut îndoielnic şi vrei să faci politică, este mai bine să nu-i superi pe domnii Tăriceanu, Iliescu şi Năstase, căci România este ţara standardelor duble, în care numai unii plătesc pentru greşelile din trecut, iar alţii, poate mult mai vinovaţi, le râd în nas. Aşa se face că astăzi, iniţiativa PDL Neamţ de a-i propune Monei Muscă să candideze într-unul dintre colegiile sale uninominale este înfierată la televizor de PSD-işti şi PC-işti, în frunte cu nimeni altul decât Sergiu Andon, avocatul şi subordonatul politic al lui Dan Voiculescu.

În ciuda aparenţelor, mica demonstraţie de mai sus nu este o pledoarie pentru revenirea doamnei Muscă în politică. O reputaţie compromisă rămâne compromisă şi nu poate fi reabilitată de scuza mizeriei morale care domină viaţa publică decât cu riscul de a te asocia acestei mizerii. Nici un partid care se respectă nu-şi poate permite această atitudine, mai ales în campania electorală şi mai ales când cere sprijinul societăţii civile. Iar societatea civilă a dat destule semne că nu agreează revenirea doamnei Muscă. Când nu te mai vor oamenii care te aclamau altădată e bine să te mai gândeşti.

Tot ceea ce şi-au propus paragrafele de mai sus a fost doar să reliefeze haosul moral şi valoric care guvernează viaţa noastră publică, dificultatea unor verdicte şi sentinţe corecte atunci când ele se aplică numai unora şi niciodată altora, şi problema greu de rezolvat a celor care, deşi s-au asociat cu regimul comunist într-o formă sau alta, au acţionat impecabil din punct de vedere al politicii democratice după căderea acestui regim. Acesta este, de fapt, cazul Monei Muscă, politician de talent căruia îi datorăm, printre altele, legea accesului la informaţiile de interes public şi legea privind combaterea violenţei în familie.

Problema menţionată are desigur o rezolvare, cel puţin teoretic. La aproape 19 ani de la căderea regimului comunist, România ar trebui să-şi poată primeni clasa politică. Cei care aveau 18-20 de ani în 1989 au astăzi 36-38 de ani, adică ar putea genera o clasă politică tânără, „curată“, detaşată de povara trecutului şi de compromisurile pe care le generează, orientată spre viitor şi spre Europa. Prea puţini tineri politicieni români corespund însă acestei descrieri. Majoritatea sunt croiţi după calapodul seniorilor, adică la fel de cinici, lipsiţi de convingeri şi idealuri, corupţi, dispuşi la compromisuri şi adesea impertinenţi. Dosarul le-o fi curat, trecutul le este probabil fără pată – dar nu în ei ne punem speranţa reformării României.

În lipsa unei generaţii dătătoare de speranţe, revenim la paralela cu care am început şi ne întrebăm: este corect să te scandalizezi că Mona Muscă vrea să candideze în timp ce accepţi prezenţa în parlament a lui Dan Voiculescu? Iată o întrebare pe care, dacă nu am trăi în ţara standardelor duble şi a arbitrariului, nu ar fi trebuit să ne-o punem la 19 ani după evenimentele din decembrie 1989.