Întârziată cu o zi din cauza alegerilor, slujba de pomenire a poetului a adunat la Bellu o mână de personaje excentrice, cu discursuri pe măsură.

Dacă ar fi fost prezent la pomenirea de ieri, de la mormântul lui Eminescu, negreşit ar fi găsit Caragiale miez şi replici pentru vreo schiţă cu oameni şi preoţi, limbă de lemn şi colivă cu nuci. Pe cât de originală a fost ideea comemorării „poetului nepereche“ la 119 ani şi-o zi, în după-amiaza unei zile de luni - când nici cerşetorii nu-şi fac drum la Cimitirul Bellu -, pe atât de hazos a fost tabloul creionat în faţa mormântului lui Mihai Eminescu.

Personajele schiţei nescrise: PS Varsanufie Prahoveanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, patru preoţi şi doi diaconi - care au oficiat slujba -, academicianul Eugen Simion, un poet cu plete dalbe, un doctor nevorbit de la Fundaţia Dacoromană, şi Laura Nicolau, alias Kera Caliţa, patroana locantei Jariştea, care a pus la dispoziţie bucatele spre sfinţire, întru amintirea poetului. Din decor - câteva persoane cu „Luceafărul“ în gând, multe camere de filmat şi telefoane private de funcţia „silenţios“.

„O fi actriţă, prea-i îmbrăcată de teatru!“

Cu zece minute înainte de primul „Doamne, miluieşte!“, la mormântul poetului care a avut nenorocul, anul acesta, să-i coincidă ziua pomenirii cu al doilea tur de scrutin de la locale, pe poarta cimitirului au intrat cele trei colive. Aliniate într-un Volkswagen Caddy, marcat „Jariştea“, erau purtate pe braţe de doi picoli gătiţi la papion. Ornate cu cruci din miez de nucă şi drajeuri de ciocolată, colivele au ajuns pe masa din faţa mormântului acoperit cu flori şi coloane, în mijlocul a zeci de „japoneze“ cu mac şi susan. Lângă ele - şi vinul alb, ambalat în sticle de apă minerală.

Se fac prezentările: părintele cutare, părintele cutare... „Da’ doamna cine-i? Mă iertaţi, doamnă, cine sunteţi?“, se bagă în vorbă un bătrânel care-i sprijină crucea lui Eugen Barbu. „O umilă invitată“, îi răspunde „doamna“ cu voce voit suavă, de sub vălul negru care-i acoperă faţa pudrată ca pentru o seară de bal. „O fi actriţă, prea-i îmbrăcată de teatru!“, îşi găseşte singur explicaţii bătrânelul. „Doamna“ - în rochie de seară, cu pălărie pompoasă, mănuşi din plasă şi umbreluţă vintage - nu-i nimeni alta decât Kera Caliţa (Laura Nicolau), patroana restaurantului Jariştea.

Ora trei trecute fix, slujba trebuie să înceapă. Se aprind lumânările, se pun patrafirele, camerele de filmat sunt setate pe „play“, telefoanele mobile sunt gata să fixeze imaginile. „Lăudat este Dumnezeul nostru....“. Doi-trei mai evlavioşi - din cele 30 de persoane adunate la căpătâiul lui Eminescu - îşi fac cruce. Începe să plouă cu flori de tei pe umerii părinţilor, încep şi aparatele foto să se audă. Cel mai harnic „pozar“ - un părinte de la Neamţ. Uitat din cauza „tămbălăului“

Pomenirea „robului lui Dumnezeu Mihail poetul“ - întreruptă, pe ici, pe colo, de sonerii tâmpite de telefon mobil - nu ţine mult. Se încheie cu „Aleluia!“ şi „Dumnezeu să-l ierte!“. Şi după ce „sufletele noastre s-au bucurat că, pentru prima dată, un episcop i-a cântat «Veşnica pomenire!» poetului naţional“, urmează discusurile.

Primul la cuvânt - „cel mai distins cercetător, Eugen Simion“. Îmbrăcat într-un costum culoarea oului de raţă, Simion aduce o explicaţie pentru numărul mic de oameni care au venit să-i ţină de colivă lui Eminescu: „Ieri fiind tămbălăul (alegerile locale - n.r.), oamenii n-au avut timp să vină să se reculeagă aici. Eu, cel puţin, am fost la Iaşi, unde am mai lansat o serie din manuscrisele poetului“. „Când pune punct, îl oprim!“

E deja plictis. Picolii bat din picior pe mormântul lui Nichita Stănescu. Vine la rând un doctor de la Fundaţia Dacoromană. Ţine un discurs lung, cu metafore şi epitete, cum îi plăcea poetului, cu aluzii la „bâlbâitul Cristoiu“ şi la „filosoful Patapievici“, cu citiri din Păunescu. E nevorbit. Citeşte deja de zece minute. Părinţii se agită. Eugen Simion dă să plece. Kera Caliţa îşi face aer cu evantaiul. „Să-l oprim, dom’le!“, îi sugerează un poet cu plete dalbe părintelui Bradea, de la Oradea, cel cu organizarea. „Să-l publice dacă vrea să-l citim!“, intervine o doamnă cu sprâncene creionate.

„Îl oprim la punct!“, pune piciorul în prag părintele Bradea. „Da, aplaudăm. Aplaudăm la punct!“, confirmă Caliţa. Vine şi „punctul“, vorbitorul respiră, audienţa îl umple de aplauze. „Altfel nu mai plecam nici mâine!“ „Am fost bine?“

Împărţirea colivei nu se poate face însă până nu vorbeşte şi cea care a adus bucatele la cimitir: „O singură dată în viaţa lui a plâns nenea Iancu, cu lacrimi mari, adevărate, neşterse de pe obraji. A fost ziua în care românii plângeau cum plânge copilul după mama lui. Era ziua în care murise Mihăiţă al nostru. Mihăiţă, renaşterea firii şi cugetului românesc!“. Şi parcă-parcă ar da să curgă o lacrimă din ochii „umilei invitate“. „Bravo! Bravo! Foarte bine şi scurt aţi zis, doamnă!“, o apreciază poetul cu plete.

Doamna se retrage lângă un amic: „Am fost bine?“. „Parcă un pic patetic. Una peste alta, a mers“. „Ei, trebuia şi un pic de emoţie!“