Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
„Complexul România“ ne inventariază frustrările din tranziţie.
Complexul România este precum complexul Matei Ambrozie, lângă care locuiesc eu. Nu pot să-mi cumpăr ridichi de mai aproape, decât de la complexul meu“, spune scriitoarea Ara Şeptilici, producă- torul delegat al spectacolului „Complexul România“, una dintre cele mai recente premiere teatrale autohtone. Următoarele reprezentaţii sunt programate pe 13 şi 14 mai, la sala Atelier a Teatrului Naţional (TNB). „Piesa lui Micki - a se citi Mihaela Michailov - e un complex din care regizoarea Alexandra Badea a încercat să iasă“, explică Şeptilici. Cum înţeleg Alexandra şi Micki (n.r. - 28 şi respectiv 31 de ani) comunismul? Cum îl judecă? Au voie să judece? „Complexul s-a ridicat şi s-a dărâmat de câte ori a fost cazul, până azi. Complexul este scris pentru că e simţit într-o mie de feluri, de toţi cei care vin să cumpere ridichi sau ce vor ei de la complex“, susţine Şeptilici. Cu acest text, dramaturgul Mihaela Michailov a câştigat Premiul Uniter pentru cea mai bună piesă a anului 2006.
Spectacolul a fost montat în cadrul Centrului de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava“, condus de Sanda Manu, care s-a deschis pe 18 aprilie cu această premieră.
Fuga în America
Piesa este despre „noi, cei care am fost făcuţi pionieri, dar nu am ajuns utecişti. Cei care am fost educaţi cu frică, minciuni şi stereotipuri. Cei care ne-am trezit brusc într-o lume aşa-zis liberă, dar în care nu ne-am găsit reperele“. „E o ţară de căcat România“, după cum îşi ţipă disperarea şi exasperarea Georgică (Răzvan Oprea), băiatul care fuge tocmai în America ca să uite de complexul România, de Securitatea care i-a ucis tatăl (Ioan Andrei Ionescu), de Revoluţia care i-a ucis cel mai bun prieten, pe Mircică (Eduard Adam).
Diana Dumbravă şi Carmen Ungureanu joacă rolurile mamelor sacrificate, una îşi pierde aproape minţile, alta se călugăreşte. Bunica lui Georgică (Raluca Zamfirescu) plânge că în America n-o să mai aibă cine să-i facă de mâncare nepotului, aşa ca la mama acasă. Securistul, interpretat de Mihai Calotă, îşi joacă perfect cruzimea. Scenografia, semnată de Liliana Cenean, încadrează, într-un dreptunghi înconjurat de spectatori, complexele noastre cele de toate zilele.
Rămăşiţele de altădată
Lumini şi umbre pe rănile şi umilinţele noastre, câteva scaune, un pat, o masă, o maşină de tocat dosarele de la Securitate. Pe câteva monitoare, imagini cu Ceauşescu. „Cred că avem nevoie de o recuperare a perioadei comuniste tocmai ca să-i putem decanta efectele actuale, scanând rămăşiţele unor zile pe care vrem să le uităm dintr-o frică organică de asumare a prezentului cu linkuri într-un trecut nu chiar atât de trecut“, subliniază Mihaela Michailov, care a fost tot timpul prezentă în perioada repetiţiilor, implicând actorii în procesul de definitivare a textului. Şi, aşa cum anunţa Ara Şeptilici, dacă vi se pare că e experiment, e bine. „Dacă vi se pare că e o nebunie, e şi mai bine. Dacă o să vă placă, e perfect“.
Recomandările noastre
