Suntem în Ferentari, dar școala spre care ne îndreptăm este plasată la capătul Sălajului și al liniei 117, unde se termină blocurile și încep casele, aproape de temutele Imașului și Livezilor. Iar aici, oamenii sunt altfel. Ei nu fac parte din Cetate și știu asta. Au altă perspectivă, alt sistem, unul paralel, ca multe altele în România. Dacă ai fi un călător din alt timp, ai zice că aici nu domnește legea lui Bucur. Ce Alegeri, care Referendum? Aici, alegerile sunt altele. Mai complicate, mai gri. Și să nu te mire dacă întâlnești vreun grup de băieți gealați care schimbă păreri și pliculețe de staniol. Sau vreun bătrân cu două sacoșe de plastic pline cu de-ale gurii care se uită spre ei și comentează cu voce tare, spre un domn din generația sa: “Cum am intrat, frate, cu ăștia în UE?”

 

Ziua este galbenă, cu multe frunze veștede, iar în surdină se aude ecoul resemnării, amestecat cu ritmuri de manele triste, care invocă la nesfârșit o despărțire dureroasă. Copiii distrug cu o plăcere sadică pubelele de gunoi. Părinții zâmbesc mulțumiți: i-au crecut bine. Sparg semințe și scuipă. Din doi bolizi de fabricație recentă ies trei-patru familii. Duc mai departe, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, un scandal iscat, pare-se, la plecare. Au venit să voteze. Unul dintre ei cară un sac. Toată lumea încremenește, ascultându-le amenințările și ocarele pe care și le-aruncă.

 

Școala nu pare pregătită de un referendum. Are ceva sumbru în ea. Aproape de intrare, pe jos, un boschetar. Lumea face haz de el: e cerșetor de Referendum. „Du-te la Biserică, bre, aicea se votează!”, îi strigă cineva. Pare deshidratat. Merg mai departe și grăbesc pasul. Din când în când, câte un băiat cu ochii oblici de la atâtea narcotice strigă spre celălalt capăt al străzii ceva gen: “Ce faci, man, ai votat cu poponarii?”. Apoi râde zgomotos. Ai face bine să nu îi bagi în seamă, pentru că sunt în stare de orice.

Clădirea în sine nu pare o instituție de învățământ, ci mai degrabă o fortăreață, cu zăbrele la geamuri și cu bodyguarzi masivi.

 

Lângă scara profesorilor, o tanti zâmbește cu câțiva canini și ne întinde ziare. De fapt, e o fițuică tipărită alb-negru, în care ni se spune că ținta referendumului o reprezintă copiii noștri, care vor fi obligați să aibă ori doi tătici, ori două mămici ca părinți. În josul paginii este prezentat celebrul caz al lui Florin Barbu, taximetristul din Marea Britanie ai cărui copii au fost dați spre adopție unui cuplu de homosexuali.

 

Abia la vederea drapelelor care străjuiesc ușa principală atmosfera devine cât de cât solemnă. Pe scări și pe culoare, liniște ca într-o stațiune de pensionari. Nu e nimeni! Chiar și familia gălăgioasă care vine în urma mea, tropăind precum un miriapod enorm, a tăcut ca la un semn. Până în momentul în care mezinul, care a fost lăsat la ușa clasei în care adulții au intrat să voteze, a făcut o criză de plâns.

 

Mă strecor într-una dintre secții, iar cei din comisie, apăsați de plictiseala din primele ore de vot, mă primesc cu bucurie. Se uită la mine curioși, însă îmi transmit un soi de sentiment de respect, la care numai un cetățean cu responsabilitate civică ar putea aspira. Votez apăsat, apoi mă strecor spre ieșire, iar strada mă absoarbe cu totul spre gurile sale de vărsare…

.