EXCLUSIV. Evz.ro încheie astăzi epopeea incredibilă a lui Oleg Dombrovschi, veteran al celei mai sângeroase conflagraţii din istorie, prizonier în lagărele ruseşti şi în puşcăriile comuniste din România. Finalul este, ca în orice poveste adevărată, fără artificii. Basarabeanul Oleg rămâne cu şansa de a fi supravieţuit celui mai criminal secol din istorie. Şi, ca un ultim mohican, are ceva important de spus celor care vin.
Odessa, Rezina, Cernăuţi, aşezări uitate ale Poloniei şi, în sfârşit, pământul românesc de la Sighet. Săptămâni întregi într-un tren, repetând experienţa drumului spre lagăr, de data asta cu direcţia niciodată rostită cu voce tare în anii odiseei carcerale sovietice: acasă. Oleg Dombrovschi se întorcea după şapte ani în ţara pentru care luptase şi suferise, încărcat de amintirile negre ale unui trecut ce avea să-l bântuie încă mult timp.
România nu mai păstra însă nimic din osatura perioadei interbelice. Basarabia nu mai exista, exista o republică sovietică moldovenească, pe care Dombrovschi n-a acceptat-o niciodată, Regele fugise, iar domnii deveniseră tovarăşi. Suspiciunea era la cote la maxime. Trenul cu prizonieri români, acum oameni liberi prin voia stăpânului sovietic, a fost imediat oprit la graniţă. Oleg şi camarazii săi au fost din nou arestaţi şi duşi în cel mai mare secret la Bucureşti.
Nimic nu îi recomanda pe aceşti oameni în faţa unui regim care voia doar să taie legăturile cu "vechea gardă" a României Mari. Pentru basarabeanul Dombrovschi o nouă aventură dureroasă stătea să înceapă.
Puşcăriile româneşti, mai dure ca lagărele sovietice
Viaţa lui Oleg are ceva dintr-o pildă biblică. După şapte ani de lagăr au urmat şapte ani de pace, apoi alţi şase ani de închisoare. În 1951, întors în ţară, Oleg avea 32 de ani şi nicio certitudine. Fratele lui, Igor, supravieţuise şi el războiului şi lagărelor sovietice. S-au întâlnit o singură dată, într-o închisoare în buza Siberiei. Apoi, vântul dezastrului i-a purtat spre alte şi alte celule.
După ce s-a întors din anticamera morţii, Dombrovschi s-a căsătorit şi a fost bine. A lucrat ca inginer la Institutul de proiectări din industria lemnului (IPROIL) care era condus de un alt fost ofiţer. "De ce-am ajuns inginer? Păi, eu mă pricepeam la cifre, făcusem şcoala de ofiţeri, ştiam ce înseamnă să arunci un pod în aer, ştiam cum sunt făcute drumurile, ştiam proiectare...", povesteşte Oleg. În 1951 nu existau mulţi specialişti, abia atunci se formau.
Dombrovschi a făcut studii de inginerie, a încercat să uite prin ce-a trecut şi să trăiască. În primii ani de după experienţa lagărului nu putea să doarmă. Nopţile erau reîntâlniri macabre cu propriile drame. Stăteau şase oameni în casa socrilor săi. Se culca pe jos, se trezea urlând şi plângea cu genunchii la gură, ca un copil căruia nu ai ce să-i spui. Cum a trecut peste?
"S-au adunat alte amintiri care le-au luat locul celor din lagăr, am fost plecat mult cu diverse proiecte de la institut". Viaţa nu stă în loc nici măcar să-i lase să plângă şi să se liniştească pe ei, veteranii care şi-au văzut camarazii dându-şi ultima suflare. Din perioada războiului, lui Oleg Dombrovschi i-a rămas o singură fotografie, format mic. A fost făcută la Chişinău, în 1942. Acum stă pe noptieră, lângă patul în care cu greu s-a reobişnuit să doarmă. Dintre rame zâmbeşte un tânăr chipeş.
Lustragiul ajunge un om important
Fericirea lui Oleg s-a terminat după Revoluţia Maghiară din 1956. În tot timpul acesta fusese suspect şi interogat des de Securitate, însă, după întâmplările de la Budapesta, paranoicul regim comunist român a început o nouă vânătoare de vrăjitoare. "A avut loc o 'defascizare a aparatului de stat'. Pe mine m-au luat în 1958", îşi aminteşte Dombrovschi. A fost condamnat la 15 ani pentru uneltire în vederea răsturnării regimului cu mână armată.
Numai că Oleg Dombrovschi nu uneltise nimic. Era doar un inginer care plătea pentru că în tinereţe fusese mai naţionalist (naţionalist, nu antisemit!) decât trebuia şi-n lagăr refuzase să se întoarcă triumfător, călare pe un tanc sovietic eliberator. N-a fost singur, toţi ofiţerii români care fuseseră prizionieri în URSS şi nu se convertiseră la religia roşie au fost arestaţi. A fost ca o reuniune de clasă a lor, a oamenilor învăţaţi să supravieţuiască după gratii.
"Am fost în toate puşcăriile, la Jilava, la Galaţi, Braşov, m-au mutat peste tot. M-am eliberat de la Aiud." Dombrovschi lasă privirea în jos şi recunoaşte că anii ăştia au fost mai grei chiar decât prizonieratul sovietic. "Ne băteau cu o bestialitate cum n-am crezut că poate fi posibil..."
Tratament cu vână de bou
Torţionarii nu erau decât nişte brute care-şi dădeau importanţă: "Veneau cu o măsuţă pe roţi, învelită cu o pânză albă. Sub pânză erau instrumentele de tortură". La mare preţ era vâna de bou, cu care Dombrovschi a fost bătut nu o dată până când a leşinat. Lumea românească se schimbase mult, şi se schimbase în rău.
Ierarhiile se inversaseră într-un univers rămas fără repere. "Am fost coleg de divizie cu Nanu şi Cernăianu, foşti prefecţi înainte de război. Când s-au întors din lagăr, cei doi au fost luaţi în primire de cel care le făcea pantofii înainte să intre în clădirea prefecturii." Lustragiul ajunsese mare securist.
INTRANSIGENT
O promisiune respectată: nici un rus nu i-a trecut pragul
Târziu, la sfârşitul anilor '70, Oleg a fost oprit pe stradă. "Îmi pare bine că te văd, ce mai faci?", i-a spus senin bărbatul din faţa sa. Dombrovschi îl ştia bine. Nici nu ar fi avut cum să-l uite. "Domnule, nu te cunosc", a încercat să răspundă scurt şi să plece. "Cum nu mă cunoşti?", a venit pe neaşteptate răspunsul. "Lasă-mă în pace. Dacă trebuie să te cunosc, te scuip şi te calc în picioare", a reacţionat nervos Oleg. Torţionarul a plecat, grăbind pasul.
Într-unul dintre anii anoşti ai regimului Ceauşescu, Oleg s-a întâlnit într-o unitate poştală cu doi ruşi. Ei ar fi avut nevoie de cineva care să le intermedieze comunicarea, el ştia rusa. Schimb de amabilităţi, politeţea obişnuită a unui om pe care regimul carceral nu l-a transformat într-un animal şi, la final, o confesiune - Oleg era filatelist.
Ruşii s-au oferit să-l ducă cu maşina lor până acasă, doar pentru a-i vedea colecţia de timbre. Basarabeanul s-a crispat din senin. "Eu am fost prizonier la voi în lagăr timp de şapte ani şi mi-am jurat în anii aceia că nici un rus nu va călca vreodată în casa mea, dacă mă voi mai întoarce. Nu vă pot invita." Avea o promisiune de respectat.
EPILOG Doi salcâmi, un securist fumător şi o revoluţie care n-a fost
În 1964, porţile puşcăriilor s-au deschis pentru deţinuţii politici. Dombrovschi a îmbrăcat iar haina de inginer şi-a schimbat Institutul de proiectări în industria lemnului pe unul de proiectări miniere. Oleg a mers toată viaţa cu tramvaiul la serviciu, pe Calea Griviţei. Până la sfârşit, cu el în tramvai, mergea şi securistul care-l urmărea.
Vizavi de casa familei Dombrovschi erau doi salcâmi. Oleg vedea noapte de noapte cum iese fum din spatele unuia. Un securist suda ţigările. L-au urmărit mereu, i-au "vegheat" somnul şi au distrus şansa ca povestea aceasta tulburătoare şi crudă să ajungă vreodată în faţa publicului. Dombrovschi avea, la începutul anilor '70, cinci caiete studenţeşti pline cu întâmplări de pe front şi din puşcării.
Când un securist a bătut intempestiv la uşă, soacra basarabeanului, speriată că iadul se întoarce, a fugit la bibliotecă, a luat caietele şi le-a aruncat pe foc. Din ziua aceea, Dombrovschi n-a mai scris nimic.
"Da, eu sunt ultimul mohican..."
S-au adunat anii şi s-a făcut Revoluţia din 1989. Oleg a ieşit şi el pe străzi, însă a înţeles repede ce se întâmplă. "Fiecare filă are două pagini. Dacă pe una e scris cu o cerneală proastă, se imprimă pe cealaltă parte şi nu se mai înţelege nimic. Aşa a fost revoluţia noastră. Eu nu m-am entuziasmat uşor, viaţa m-a învăţat să fiu sceptic", încheie bătrânul. Nu vrea să-şi ia dosarele de la CNSAS. Abia a reuşit să-şi uite torţionarii.
Astăzi, Oleg e un bătrân tăcut care merge de trei ori pe săptămână la Uniune, la veterani, face gimnastică în fiecare dimineaţă şi se plimbă mult prin parc, apăsat de amintirile pe care nu i le ştie nimeni. Soţia i-a murit de zece ani, singurul său fiu a decedat într-un accident, pe când avea 24 de ani. Oleg Dombrovschi a trăit. Între colegii săi de arme a rămas cel din urmă supravieţuitor: "Da, eu sunt ultimul mohican...".
Îşi poartă bătrâneţea ca pe o medalie, a înţeles că singurii învingători din războaie sunt supravieţuitorii. De zeci de ani citeşte cărţi de istorie, caută să priceapă cum au fost posibile ororile secolului trecut. Îşi desface atlasul, se uită pe hărţi, reconstituie bătălii cu cărţi groase pe post de tancuri. Mereu ajunge la aceeaşi concluzie, ceva important de spus celor care vin: "Războaiele nu rezolvă niciodată nimic, aduc doar ură şi moarte".
"Nu-mi place felul în care arată România azi, dar ştiu că nu se putea altfel după 60 de ani de îndobitocire. Am fost mereu la vot, n-am lipsit niciodată, cum să lipsesc? Face parte din libertatea mea, generaţiile tinere trebuie să ştie că ăsta e un drept câştigat cu greu. Eu mă duc la vot, chiar dacă n-am cu cine vota. Altfel, n-aş îndrăzni să mă plâng după aia de unul sau de altul" Oleg Dombrovschi, fost deţinut politic
Citiţi şi: Primul episod – „Un om cât tot secolul XX”
Al doilea episod – „Purgatoriul sovietic are 32 de trepte”
Recomandările noastre
