Care să fie explicaţia pentru aceste contururi tremurate? De unde vine impresia că România a intrat în zodia prezumţiei? Răspunsul e simplu. Nu e vorba de fiorii nesiguranţei existenţiale sau de hamletizările la care ne obligă propriul amplasament şi propria fixare ontologică.

Pe de o parte, cheia ipotetică în care trăim are de-a face cu o anume comoditate căreia i se dedau fabricanţii de ştiri, articole şi reportaje. Pe de alta, expedierea discuţiei în registrul prezumtiv scuteşte de neplăceri în instanţă. Mai pe şleau spus, dacă afirmi că „X e corupt”, te trezeşti târât la proces. Dacă umbli la acordul fin şi declari că „X ar putea fi corupt”, nu spui de fapt nimic. Pur şi simplu îţi exerciţi prerogativele de trestie gânditoare dând glas unei potenţialităţi greu de probat, dar şi mai greu de acuzat.

Ambiguitatea în care înoată formulările din presă, dar şi declaraţiile celor intervievaţi, exact asta oficializează: triumful formei asupra fondului. Publicul vrea lucruri sigure şi i se livrează scenarii. Tânjeşte după informaţii şi primeşte bănuieli. De ce? Fiindcă ornamentica dubitativă e alibiul care ajută amatorismul, lenea şi lipsa de rigoare să scape nepenalizate.
 
Pagina ziarului a fost umplută, redactorul şi-a făcut treaba, materialul a plecat la tipar, toată lumea e mulţumită. Oare? Nu cumva cititorul care se prezintă la chioşc şi telespectatorul care deschide televizorul rămân cu un gust amar? Nu cumva se simt păcăliţi? Şi nu cumva dezamăgirea, mai ales dacă e repetată, îi va împinge spre alte surse de informare? În mod normal, asta ar trebui să se întâmple.

Tot în mod normal, prima consecinţă s-ar cuveni să fie sancţionarea celui care jonglează cu prezumţii fiindcă n-a avut timp, chef sau talent să ofere informaţii.

În realitate, sancţionarea – ştim bine – nu există. Numerele de iluzionism mediatic se desfăşoară mai departe, cu binecuvântarea directorului de gazetă sau de canal TV.

Suntem şi vom rămâne multă vreme în sfera prezumţiei, fapt de care m-am convins ultima dată ieri, cu ocazia raitei pe care am dat-o prin presă. În linii mari, aceeaşi structură: pagina şi ipoteza. Dintr-un ziar am aflat că „spaţiile comerciale ar putea fi redeschise în Pasajul Universităţii peste o lună”. Din altul, că „Stanca, Amariei şi Vintilă ar putea deveni libere pe 22 iunie”. Concurentul lui pe piaţă a informat, tot ieri, că „în noua formulă a lui Real Madrid şi-ar putea găsi loc doi câştigători ai Balonului de Aur şi şase campioni europeni”.

Un cotidian a preluat o declaraţie a ministrului Marian Sârbu: „Angajatorii care îşi păstrează forţa de muncă anul acesta ar putea beneficia anul viitor de o reducere a contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale”. Un altul – chiar dragul nostru EVZ – a titrat pe aceeaşi temă: „Firmele care îşi păstrează angajaţii ar putea fi recompensate de stat”.

Inutil de spus, această formă de tatonare a realităţii e avantajoasă doar pentru cel care-o practică. Publicul se alege cu o simplă potenţialitate, plătind bani concreţi pentru o fandare în zona teoreticului.

Ziaristul, ministrul sau realizatorul TV se simte la adăpost şi se vede încurajat pentru noi producţii din aceeaşi categorie: „Jane Fonda ar putea fi turcoaică”, „Bicicletele ar putea să aibă şapte roţi” sau „Crocodilii s-ar putea sui în baobabi”. În zodia prezumţiei, limita e dincolo de cer.