Am văzut un ins care a azvârlit cu o dexteritate de jongler un ziar pe un scaun, o borsetă pe un altul şi o sacoşă goală pe un al treilea.
Lupta pentru scaun nu se duce doar la serviciu sau în partid. Jungla românească e teritoriul unde sensul propriu şi sensul figurat se întrepătrund, iar uneori se suprapun. Cine ţine cu dinţii de scaun la locul de muncă sau în vreun for de conducere urmăreşte lucruri necuantificabile, dar vitale: influenţă, putere, siguranţă, spaţiu de manevră. Există o coregrafie a interesului care face din fiecare dintre noi un balerin mai mult sau mai puţin graţios. Dar dacă părăseşti sediul cu uşi capitonate şi ieşi pe stradă, sub arşiţă sau ploaie, descoperi că vânătoarea de scaune se poate organiza şi în alte feluri. Ceea ce în birourile cu aer condiţionat se desfăşoară sub forma unui joc de alianţe, subînţelesuri şi capcane arată cu totul altfel pe trotuar. Regulile sunt mai simple, abordarea e directă, efectele rezistă doar pe termen scurt.
Călătoresc adeseori cu mijloace de transport în comun în care urc la cap de linie. Asta îmi dă prilejul să observ, la fiecare drum, în ce fel se comportă bucureşteanul la deschiderea uşilor. La început m-am enervat, pe urmă m-a bufnit râsul, pentru ca în prezent să privesc spectacolul cu o blazare acrişoară. Din capul locului trebuie spus că suirea în autobuz sau în tramvai se face prin procedeul favorit al românului: darea de buznă. Puţini sunt cei care aşteaptă paşnic la bordură. Cei mai mulţi freamătă marţial, îşi caută poziţia optimă de asalt şi par pregătiţi pentru o operaţiune de capturare. Mijlocul de transport li se înfăţişează sub forma unei nave pe care instinctul de corsar le spune că n-au voie s-o rateze. Totul devine o chestiune de palmares şi de mândrie personală. Numai fraierii şi inadaptaţii rămân în picioare. Or, se ştie, lumea are ochi exclusiv pentru învingători. Înfrânţii merită doar o notă consolatoare de subsol în manualele de istorie.
Bărbaţii profită abundent de avantajele fizice în faţa femeilor. Dată fiind forţa lor de dislocare, pândesc deschiderea uşii, iar apoi mătură necruţător orice formă de viaţă din apropiere. Priviţi-i. Gesticulaţia lor imită finişul unui concurent în finala olimpică de bras. Braţele lor nu despică apa, ci concurenţa care aspiră la acces. Acest baleiaj brutal e dublat de o căutătură aprigă. Ai impresia că te afli în plin meleu rugbistic, unde faciesurile năduşite şi zdrumicate spun povestea unei suferinţe fără anestezic. Însă nu doar condiţia fizică îi filtrează pe învingători. Mulţi dintre ei ştiu precis unde opreşte troleibuzul şi unde se deschide uşa: la cinci centimetri de canal, în dreptul chioşcului de bilete, cu doi paşi după castanul din staţie. Oameni grijulii şi riguroşi, îşi iau reperele din timp şi ştiu să se plaseze. Ba chiar se lăţesc ameninţător, crăcănându-se în acrobaţii menite să rărească numărul de contracandidaţi. N-ai cum să te strecori pe lângă ei şi nici nu poţi să-i rogi să revină la dimensiuni fireşti. Riscul e prea mare.
Odată urcaţi, vânătorii de scaune continuă prăpădul. Perfomerii de vocaţie izbutesc să ocupe mai multe locuri, prin mişcări care denotă o vastă experienţă în materie. Am văzut un ins iute de mână, care a azvârlit cu o dexteritate de jongler un ziar pe un scaun, o borsetă pe un altul şi o sacoşă goală pe un al treilea. Al patrulea scaun era ocupat de propriul şezut, iar pe al cincilea l-a arvunit punând un picior pe el şi silindu-i pe ceilalţi pasageri să rămână pe loc până la ivirea celui căruia îi fusese rezervat. Meciul fusese câştigat, iar glanda orgoliului satisfăcută. Femeile din jur s-au abţinut cu greu să aplaude.
Recomandările noastre
