Nostalgia privitorului se leagă îndeobşte de performer. În funcţie de vârstă şi de preferinţe, ţi se poate face dor de Vraca sau Gabin, de Pliseţkaia sau Nureev, de Gaţu sau Dobrin.
Tânjind după actele lor de seducţie, tânjim de fapt după propria tinereţe, după acea iluzie a frăgezimii din care au rămas un abur şi câteva amintiri. Şi mai e ceva, un lucru omis în timpurile astea haotice, tragicomice şi niciodată plictisitoare: exemplaritatea nu e doar prilej de invidie şi admiraţie. Ea invită la identificare. După ce ne-am aplaudat eroii de-o zi, de-o peliculă sau de-un sezon, ne-am dorit să fim ca ei. Ne-am visat surâzând ca Redford, driblând ca Maradona, jucând ca Alec Guinness şi dansând ca Fred Astaire. Am răsfrânt gloria lor asupră-ne şi ne-am proiectat înfriguraţi pe scenă, urmăriţi fie de un părinte umflat în pene, fie de colegii împietriţi de extaz, fie de o iubită cu ochii mari. „Nadia” lui Ioan Chirilă, reeditată alaltăieri, modifică datele problemei. „Nadia” e cartea unei duble nostalgii - faţă de un spor tiv, dar şi faţă de cel care i-a devenit cronicar. Iată o simetrie reconfortantă, mai ales într-o vreme când penuria de modele face loc unor batalioane de şarlatani, agramaţi şi nătărăi. Dintr-un foc, cititorul are în faţă doi oameni pentru care lumea a oftat deopotrivă admirativ şi invidios. Multe familii şi-au botezat fetiţele Nadia, mulţi logodnici ai hârtiei s-au visat Chirilă.
Nadia Comăneci a decolat de la Oneşti şi-a aterizat în vitrina omagiilor superlative: zeiţă, prinţesă, lebădă etc. Ioan Chirilă a izbutit un lucru pe care nu se înghesuie să-l laude nimeni: a devenit subiectul a două clişee - un privilegiu rezervat în mod normal sportivilor. Unul este o propoziţie din mitologia şcolară („Am citit cărţile lui nea Vanea pe sub bancă, la ore”), celălalt un supranume repetat cu osârdie: „patriarhul presei sportive”.
Am recitit „Nadia” într-o jumătate de zi, deşi nu sunt agentul de marketing al „Gazetei sporturilor” şi nu vreau să reintru în graţiile Iarinei Demian. Am făcut-o cu ochii pe hârtie şi cu mintea fugindu-mi din când în când spre naţionala de fotbal. „Gazeta” reîncepe integrala Chirilă în anul care marchează un deceniu de la moartea cronicarului, dar nu trebuie neglijat efectul secundar al demersului.
„Nadia” iese pe piaţă tocmai când neîncrederea în naţionala de fotbal ajunge la cota maximă. De fapt, „Nadia” învie dorinţa şi obligaţia de-a găsi oameni în care să ne punem nădejdile. E o carte care le aminteşte celor interesaţi că nu suntem admişi în nici un salon al lumii dacă nu trecem examenul reprezentativităţii. Nadia a fost reprezentativă pentru sport, Ioan Chirilă, aşijderea, pentru gazetărie. Cei doi îşi ţin companie pe parcursul a 260 de pagini, dar în acelaşi timp le bat obrazul fotbaliştilor de azi, bolnavi de suficienţă, interes şi menajare. Nadia a leşinat după o injecţie cu novocaină, după care s-a ridicat şi a câştigat concursul. Sensibilul domn Mutu şi fragilul domn Chivu au lipsit din motive de sănătate de la două meciuri ale naţionalei, iar a doua zi au pus osul zdravăn la antrenamente pentru echipa de club.
Recitind „Nadia”, am redescoperit nu doar sobrietatea sportivei, ci şi farmecul şi discreţia gazetarului. E o carte scrisă din fraze scurte, cu pocnet sonor, dar şi cu armonii delicate, care arată că autorul ei a ştiut şi să împungă, şi să mângâie clapele pianului. E o carte despre doi oameni care au marcat o epocă, dar totodată o carte care mă sileşte să vă întreb: vă simţiţi reprezentaţi de Codrea, Raţ sau Cociş?
Recomandările noastre
