Mi-ar fi plăcut foarte mult să tac despre Mihaela Rădulescu, fiindcă din punctul meu de vedere asta ar fi fost abordarea sănătoasă. Dar „EVZ” mi-a cerut o părere, aşa că mă conformez.
Din capul locului, n-am de gând să vampirizez o femeie care întâmplător e şi persoană publică. Dimpotrivă, o felicit pentru că încă nu şi-a pierdut minţile. E un om rezistent. Vă invit să vă puneţi în situaţia sa, să deschideţi ziarele şi să vedeţi fotografii însoţite de tot felul de apelative – în cel mai bun caz, mahalagescul „Răduleasca”, la alegere cu Mihaela Bovarescu, Madame Ovary, ţiganca, ţoapa, şoldoveanca rea de muscă, târâtura decoltată, centurista de la Inter (o imposibilitate geografică), ipocrita, perversa şi aşa mai departe. Nimic din toate acestea n-a fost inventat, absolut toate aceste etichete au fost lipite pe fruntea Mihaelei Rădulescu.
Am candoarea necesară să cred că, în ciuda scrisorii trimise presei, Mihaela Rădulescu nu cerşeşte simpatie sau compasiune. Dacă voi fi considerat naiv, nu mă voi supăra. Gestul ei a fost un gest de exasperare şi derută, răzvrătirea împotriva unui duh nevăzut care i-a promis glorie, dar a uitat să-i comunice preţul. În ce mă priveşte, Mihaela Rădulescu îmi face impresia unui om care n-a ştiut bine (şi a aflat târziu) care sunt riscurile celebrităţii. Nu contest, a avut derapajele şi excesele ei. Câţi dintre noi nu le-am avut? Câţi se pot lăuda cu un bilanţ public impecabil? Foarte puţini, presupun. Mihaela Rădulescu a greşit într-un singur loc, după părerea mea: a făcut un şpagat imposibil. Adică a pretins ca în timpul emisiunilor şi interviurilor să fie tratată drept vedetă, iar în timpul liber ca om obişnuit. E imprudent să ceri aşa ceva oricui, dar mai cu seamă presei din România.
De la psihologi la colegii de trust, toţi se grăbesc să declare că Mihaela Rădulescu se plasează în ipostaza victimei. Ce înseamnă „se plasează”? Mihaela Rădulescu ESTE o victimă. A propriilor slăbiciuni (pe care, atrag atenţia, nu şi le-a negat), a excesului de încredere în sine şi în unii prieteni, dar în primul rând a unei percepţii publice deopotrivă false şi necruţătoare. Dacă după despărţirea de soţ (ştiu, al o mie patru sute douăzeci şi optulea) Mihaela Rădulescu ar fi tăcut, ar fi încasat ironii şi ar fi evitat să răspundă, ne-am fi grăbit s-o canonizăm. Dacă ripostează, o facem curvă. Să fiu iertat, dar înainte s-o acuzăm de făţărnicie, ar fi oportun să ne uităm mai atent la noi înşine. Nu cumva manifestăm exact ceea ce-i imputăm ei?
Se pun în circulaţie multe expresii subţiri: specularea notorietăţii, condiţia star-systemului, strategii de reconstruire publică, repoziţionare pe piaţă. Lumea bănuieşte deja că totul e o cacealma şi că Mihaela Rădulescu va profita de această afacere pentru lansarea unei noi campanii din care profilul ei umanitar-filantrop să iasă în câştig. Dacă o va face, voi solicita spaţiu în EVZ ca să-mi cer iertare în faţa dumneavoastră pentru că am fost credul, gogoman şi nătăfleţ. Până atunci, vă invit să observaţi reacţia colegilor de trust ai Mihaelei Rădulescu, precum şi felul cum s-au înghesuit s-o demoleze, pe principiul că pe omul căzut la pământ şpiţul în coaste îl poate ajuta să-şi revină din leşin.
În concluzie, aşa cum i-am transmis chiar ei prin sms, fără să mă oblige cineva, îi sunt alături Mihaelei Rădulescu. Fiindcă am convingerea că trăieşte nu o dramă, dar în orice caz un moment de cumpănă. E o femeie cu viaţa expusă pe taraba interesului nostru, devorată de priviri lacome, sfâşiată, jignită, bruftuluită, suspectată de jocuri murdare şi intenţii nedemne. Gândiţi-vă că v-aţi trezi filaţi zilnic, tracasaţi, şicanaţi şi prinşi în peniţă de o mulţime de oameni, dintre care unii încă n-au desluşit rostul cratimei. Cum v-aţi simţi?
Mai precizez că nu sunt nici agentul, nici amicul şi nici sfătuitorul de taină al Mihaelei Rădulescu. Am vorbit de două ori în viaţă, la două lansări de carte. Rândurile acestea îmi vor face cu siguranţă mai mult rău mie decât îi vor face bine ei, dar nu contează. N-am cum s-o consolez pe Mihaela Rădulescu şi nici nu cred că are nevoie de aşa ceva. Cred, în schimb, că suntem teribil de exigenţi cu ceilalţi şi nepermis de îngăduitori cu propriile noastre cusururi.
CITIŢI ŞI:
Recomandările noastre
