Din cuprinsul articolului
Preliminariile unui august 1944 de foc! Anul debutase sub semnul ideii că armistițiul era inevitabil pentru România
Anul politic care a culminat cu momentul 23 august 1944 se prezenta sub auspicii deloc favorabile României. Armata sa se afla în defensivă! Era hărțuită de sovietici! Economia era tot mai puternic subordonată efortului de război al Germaniei naziste. În plus, zestrea petroliferă de pe Valea Prahovei era tot mai mult afectată de nimicitoarele bombardamente ale aviației americane.
Încet dar sigur, România ajunsese pe marginea prăpastiei. Avea un guvern dictatorial, cu o lipsă a dialogului politic. Mareșalul Ion Antonescu decidea singur ce era de făcut. Partidele tradiționale și însuși Regele Mihai erau într-o stare de permanentă izolare. Pe teritoriul României, activa în ilegalitate și Partidul Comunist din România! Fusese înființat în 1921, fusese interzis în 1924, din cauza propagandei antiromânești de inspirație bolșevică pe care o promova.
Vom încerca să analizăm cronologic, evenimentele care au condus la momentul 23 august 1944. Vom încerca să reconstituim evenimentele importante. Dar și unele mai puțin cunoscute își au și ele rolul lor. La începutul anului 1944, României i se pusese în vedere de către Aliați (atât Guvernului cât și Opoziției) că nu se putea face nimic privind negocierea cu Aliații dacă nu se implicau și sovieticii în tratative.
August 1941: spionajul aliat are rezultate, dar este interceptat!
Aliații începuseră să creeze rețele de spionaj clandestine pe teritoriul României. Cea mai cunoscută fiind Rețeaua Rică Georgescu, interceptată la 15-16 august 1941. Ea funcționase din aprilie 1941! Reușise să transmită peste 40 telegrame cifrate despre informații sensibile, de interes pentru britanici, conform lui Eugen Cristescu, șeful SSI.
Corneliu Coposu susținea că s-au transmis 100 telegrame cifrate și s-au primit 49. Principalele informații priveau activitatea din zona petroliferă din Valea Prahovei. SSI i-a păstrat într-un arest discret și relaxat pe membrii rețelei. Rețeaua Rică Georgescu ținea legătura, în principal cu Iuliu Maniu și cu oamenii săi de încredere.
Rețeaua cuprindea 15 persoane. Fusese creată după ce, în februarie 1941, Alfred de Chastelain, agent SOE, britanic, s-a întâlnit cu Rică Georgescu, cei doi știindu-se din 1927. Operatorii radio ai rețelei erau Jean Beza și Iuliu Bălan,
1943 - Guvernul și Opoziția caută să semneze Armistițiul
Încă din 1943, după Stalingrad și Kursk-Orel, inclusiv Ion și Mihai Antonescu (nu erau rude!) luaseră în calcul ideea armistițiului. Inițial, se luase în calcul inițierea de tratative cu anglo-americanii pe linia Ankara, Cairo. Evident și cointeresarea italienilor în ieșirea simultană din alianța cu Hitler! Serviciul de Informații Speciale știa că, încă din 1943, Emil Bodnăraș, activist comunist ilegalist de top avea 3000 de tineri. Îi grupase în „gărzi patriotice” și încerca să le facă rost de arme.
Sovieticii nu stăteau nici ei cu mâinile în sân! Au delegat-o pe Ana Pauker să îi determine pe prizonierii români din URSS să formeze diviziile Tudor Vladmirescu și Horea, Cloșca și Crișan. Erau create pentru lupta contra lui Hitler și, evident, contra Armatei Române dacă aceasta rămânea aliată cu Hitler.
Antonescu i-ar fi spus lui Iuliu Maniu că, de mult, Hitler se exprimase că Maniu și cei din Opoziție ar trebui împușcați. Fie din orgoliu, fie din faptul că lua în calcul o eventuală înfrângere, Antonescu nu l-a împușcat pe Maniu. A avut cunoștință de toate tentativele Opoziției de a semna un armistițiu, a avut și el prin Mihai Antonescu tentativele sale! În mod cert, Antonescu nu dorea să semeze un armistițiu fiindcă era obligat să îl semneze cu sovieticii.
O nouă misiune de spionaj a Aliaților, interceptată!
Aliații l-au parașutat pe Ivor Porter în România în decembrie 1943. Va fi arestat de agenții secreți români și plasat în arest până la 23 august 1944. Alături de el mai erau Alfred Gardyne de Chastelain și Silviu Mețianu. Prizonierii americani capturați după bombardamentele aliate asupra Văii Prahovei erau plasați într-un lagăr special! Operațion Tidal Wave a avut loc la 1 august 1943! Erau menajați dacă războiul ar fi putut lua o turnură neașteptată. Spionii aliați și prizonierii aliați erau „garanțiile” lui Antonescu la nevoie!
12 februarie 1944
Amiralul Canaris pierdea șefia Abwehr, iar Abwehrul era absorbit în cadrul SD și RHSA, celelalte servicii germane. Manfred von Killinger, ministrul plenipotențiar al Reichului la București a reclamat că pe aerodromurile românești nu aveau agenți Abwehr. Informația îi parvenise de la propriul lui serviciu de informații, diferit de celelalte servicii secrete germane care operau în România.
13 martie - 17 martie 1944
Cu acceptul tacit al lui Mihai Antonescu, Barbu A. Știrbei pleacă la Cairo pentru a discuta cu diplomații englezi, americani, sovietici. Problema armistițiului „ardea”! Ajuns pe 17 martie 1944, i se reconfirmă ce se știa din ianuarie 1944. În acest context, de la Cairo, Barbu A. Știrbei, emisar diplomatic al Opoziției, telegrafiase: „Fondați un partid comunist, de urgență!”
19 martie 1944
În Ungaria, se pune în aplicare planul „Margarethe I”. Presupunea arestarea regentului Miklos Horthy! Preluarea puterii de către un guvern pro-german, total subordonat intereselor Reichului era miza. Planul a fost realizat în decembrie 1943-ianuarie 1944. De remarcat, că s-a renunțat la sprijinul trupelor germane din Ardealul de Nord-Vest și din România. Germanii au conceput un plan similar, „Margarethe II”, în eventualitatea ieșirii României din Axă sau a unei răsturnări a lui Antonescu. Planul însă nu a fost finalizat propriu-zis deoarece ar fi angrenat trupe pe care naziștii ar fi trebuit să le disloce chiar de pe linia frontului.
În Banat, unde era populație șvabă, în zona Orșova-Caransebeș și pe granița cu Serbia ocupată, prezența militară germană era foarte redusă.
21 martie 1944
Oamenii politici Iuliu Maniu și Dinu Brătianu i-au adresat o scrisoare mareșalului Ion Antonescu, în care era sfătuit să înceteze războiul: “Trebuie ca tot D-voastră să arătați germanilor că trebuie să retrageți trupele noastre care mai operează în Rusia, că nu le mai puteți da concursul militar de până acum și că țara se găsește în situația de beligeranță”.
29 martie 1944
Opoziția democratică a luat decizia că era momentul ca tânărul suveran al României să se alăture efortului general de încercare de evitare a dezastrului iminent: “partidele politice pun în linie de câteva zile problema unei atrageri a M.S. Regelui în viața politică activă.”
31 martie 1944
Regele Mihai I a ajuns în București. O notă a Serviciului Special de Informații: “Sosirea MS Regelui în Capitală a fost reținută de cercurile maniste drept fapt propice pentru a se cere o audiență comună a d-lor Dinu Brătianu și Iuliu Maniu. Această audiență este proiectată pentru a se supune Coroanei un memoriu prin care conducătorii celor două partide politice democrate să ceară hotărârea capitulării.”
2 aprilie 1944
Presa românească a anunțat că Armata Roșie a depășit linia Prutului, frontiera româno-sovietică stabilită în urma ultimatumui sovietic din vara anului 1940. Comisarul sovietic pentru Afacerile Străine, Veaceslav M. Molotov declara presei acreditate la Moscova faptul că Uniunea Sovietică nu urmărește să schimbe structura socială a României. Evident, era o declarație propagandistică. Stalin avea alte planuri, așa cum îi spusese cândva iugoslavului Milovan Djilas: „O armată aduce sistemul din țara sa, în statul unde pătrund soldații săi!”
11 aprilie 1944
Frederic C. Nanu, reprezentantul diplomatic al României la Stockholm, în Suedia, scria că Moscova dorea să aibă un dialog cu Bucureștii, acceptând, în principiu, ambivalența încheierii armistițiului. Această întâlnire va fi urmată de transmiterea condițiilor de armistițiu propuse de sovietici, precum și de asigurări date privind suveranitatea României.
12 aprilie 1944
Frederic C. Nanu se întâlnea cu A.A. Kollontai, ambasadoarea sovietică în Suedia. Sovieticii i-au prezentat 6 puncte drept propunere de armistițiu. Dintre acestea, doar un singur punct era pe deplin favorabil părții române, legat de nerecunoașterea Dictatului de la Viena. Românii ar fi trebuit să lupte alături de Germania, să recunoască frontiera româno-sovietică din iunie 1940, libertatea de acțiune a sovieticilor prin România, înapoierea de către România a ceea ce fusese luat din URSS și eliberarea prizonierilor sovietici și aliați.
Problema armistițiului va constitui laitmotivul politicii Opoziției în perioada aprilie-august 1944. Apropierea războiului de România și bombardamentele aliate creaseră o situație fără precedent.
Astfel, se conturaseră forțele politice: Regele Mihai, reprezentanții partidelor democratice și cei ai comuniștilor, acceptați deoarece, prin prezența lor, puteau conferi o acceptare tacită din partea Moscovei care avea și ea planurile ei cu România.
17 aprilie 1944
Frontul român s-a stabilizat cu sprijin german, pe linia de la est de Carpați, pe râul Siret, până la Pașcani, apoi pe la nord de Târgul Frumos, la nord de Iași, trecând peste Prut și ajungând la Nistru, la sud de Dubăsari, apoi pe Nistru, Limanul Nistrului, Marea Neagră.
În mai 1944, au loc primele tatonări. Adus în București, după arestul din Poiana Țapului, Lucrețiu Pătrășcanu, instalat pe Strada Armenească 14 din Capitală, le face cunoștință colonelului Dumitru Dămăceanu și lui Emil Bodnăraș. Colonelul Dumitru Dămăceanu era din 1941 Aghiotant Regal. Din 1942 și până la 29 august 1944 a fost Șeful Statului Major al Comandamentului Militar al Capitalei.
5 mai 1944
Ministrul de externe britanic, Anthony Eden a avut o întâlnire cu ambasadorul sovietic, F. Gusev la Londra. Șeful diplomației britanice a fost de acord ca sovieticii să aibă preponderența în România, în schimbul preponderenței occidentale în Grecia.
Putem spune că atunci, pe 5 mai 1944, s-a decis soarta României, tot ce s-a petrecut după aceea, la nivel de înțelegeri între Marea Britanie, SUA și Rusia, nefiind decât o materializare a înțelegerii de la Londra.
Președintele SUA, F.D. Roosevelt, în nume personal (în SUA, Președintele este și șeful Executivului, deci nu trebuia să ceară opinia Departamentului de Stat!) a fost de acord ca între Marea Britanie și URSS să se facă o înțelegere pentru trei luni. Provocarea era mare pentru URSS, pentru că dacă în România, prezența comunistă era redusă, în Grecia, partizanii comuniști luptau din greu cu naziștii. Să nu uităm că în 1946-1949, forțele comuniste din Grecia (Partidul Comunist -KKE) vor declanșa un lung război civil contra guvernului pro-occidental de la Atena!
29 mai 1944
Frederic Nanu, Ministrul României în Suedia transmite în numele șefului său direct, Ministrul de Externe Mihai Antonescu, punctul de vedere guvernamental privind armistițiul. Era luată în calcul o zonă românească unde să funcționeze Guvernul României, erau luate în discuție situația despăgubirilor și a Basarabiei, Bucovinei de Nord și Herței.
31 mai 1944
Sovieticii spun că toate condițiile sovietice trebuiau acceptate fără discuții (concursul dat Armatei Roșii, frontiera din iunie 1940 și eliberarea prizonierilor sovietici), că se va reduce cuantumul despăgubirii datorate de România și în plus, că se va păstra adninistrația românească. Replica lui Nanu s-a referit la garantarea neutralității României, dacă naziștii s-ar fi retras pașnic din România.
Ion Antonescu nu dorea să încheie un armistițiu, deoarece la 14 august 1941 se adoptase Carta Atlanticului semnată în Newfoundland, dominion britanic. SUA și Marea Britanie ar fi stabilit cu această ocazie să recunoască dreptul la autodeterminare al popoarelor lipsite de acest drept. Deși Carta se referea clar la anti-hitlerism, Antonescu interpretase că Marea Britanie și SUA nu ar fi recunoscut nicio modificare teritorială de după 1 septembrie 1939. Evident, Antonescu se agăța de un document care nu era decât unul într-o suită mai largă. Situația din 1941 nu mai era cea din 1944, deja avuseseră loc modificări de forțe, URSS era aliată cu SUA și Marea Britanie, iar acestea îi făcuseră concesii importante la Teheran în 1943.
Noaptea 13/14 iunie 1944
. A avut loc o întrunire conspirativă între reprezentanți ai armatei, partidelor politice democratice și ai comuniștilor. Emil Bodnăraș și colonelul Dumitru Dămăceanu au decis ca să pună presiune asupra factorilor politici de la București, pentru încheierea armistițiului. Astfel, trebuia forțată mâna mareșalului Ion Antonescu, prin crearea unei breșe numite „Poarta Iașiului”, în fapt un segment de front larg de 25 km între Erbiceni și Rediu Mitropoliei, la nord de Iasi, apărat de Corpul 5 al Armatei Române, comandat de generalul Nicolescu Constantin. Acest corp se afla în compunerea Armatei a IV-a. Pe Frontul de Est, începând cu anul 1944, Armata Română făcea parte din Grupul de Armate german „Ucraina Sud”, comandat de general-colonelul Hans Friesner.
Comuniștii români sunt de partea „imperialiștilor” și „burghejilor ” și „moșierilor” de la Palat
Stalin dăduse instrucțiuni comuniștilor din țară să sprijine trupele sovietice pentru ca acestea să intre în România ca într-o țară ocupată. Totuși, Emil Bodnăraș. Lucrețiu Pătrășcanu, colonelul Dămăceanu mizând pe rezervele militare interne, retrase după dezastrul de la Odessa au decis să se coalizeze cu Palatul Regal. Astfel, grupul de la Moscova condus de Ana Pauker a fost total luat prin surprindere pe 23 august 1944. Lucrețiu Pătrășcanu va fi admonestat public pe 12 septembrie 1944 de Ana Pauker și de A.A. Jdanov: „Ce cauți, dumeata, aicea, domnule Pătrășcanu”? Adică, era inadmisibil pentru Mosocva ca în semnarea Armistițiului, de partea noului guvern să fie comuniștii din țară!
Deși în martie 1965, Dej moare și Gheorghe Apostol ar fi dorit să se știe adevărul (desolidarizarea comuniștilor români de tovarășii lor de la Moscova-activiștii Anei Pauker, diviziile Horea Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu), Nicolae Ceaușescu și Emil Bodnăraș s-au opus. Nu s-a dorit să se vadă „pe față” că lideriic comuniști români au făcut corp comun cu „dușmanul de clasă”
20 iunie 1944
Țărăniștii, liberalii și social-democrații decid să accepte prezența comuniștilor la constituirea Blocului Național-Democrat din această zi. Armistițiul, ieșirea din războiul cu Axa, alăturarea la Națiunile Unite! Se dorea uvern democratic erau prevederile acordului. Practic, Lucrețiu Pătrășcanu și Emil Bodnăraș decid să sprijine calea comună cu Palatul, în defavoaea planurilor Moscovei de subordonare totală a României.
4 iulie 1944
Mototov, șeful dipomației sovietice îi cere ambasadoarei sovietice Alexandra Kollontai de la Stockholm să nu-i promită lui Nanu nimic. Dacă Opoziția de la București ar fi dorit să știe rezultatul, să li se spună românilor că se va afla totul la Cairo. Așadar, sovieticii tergiversau ideea unui armistițiu! Asta, indiferent de cine îl încheia (Antonescu sau Opoziția)! Sovieticii voiau să intre ca ocupanți în România.
30/31 iulie 1944
Emil Bodnăraș i-a comunicat lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea programată a frontului; zona deschiderii și data prevăzută - 20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia și transferarea de trupe pe frontul din Moldova în sectorul stabilit.
Iulie - august 1944
Surprinzător, naziștii scot de pe frontul românesc anumite unități militare, ceea ce încurajează complotiștii din Armată să meargă mai departe cu acțiunea de răsturnare a lui Antonescu!
Istoricul militar Alesandru Duțu, trece în revistă acțiunile germane de transfer a nu mai puțin de 10 divizii germane până la 18 august 1944: „În perioada următoare, germanii au mai transferat (până la 18 august) încă 10 divizii (4 munte la 4 iulie, SS ,,T.K” blindată la 6 iulie, 4 infanterie. La 12 iulie, 24 blindată la 17 iulie, 23 blindată la 24 iulie, ,,Großdeutschland”. La 26 iulie, 3 blindată la 4 august, 14 blindată la 6 august, 97 vânători . La 13 august, 304 la 18 august) şi două brigăzi de tunuri de asalt (257 la 5 iulie şi 239 la 18 august). Acest fapt a făcut ca Grupul de armate ,,Ucraina de Sud” să nu mai dispună de o rezervă strategică de blindate cu care să facă faţă ofensivei declanşate de sovietici la 20 august.”
1 august - 4 august 1944
Generalul Hans Friessner a ajuns la concluzia că era posibilă organizarea unui puci militar la București, fapt ce l-a determinat să vină la București pentru clarificări.
Istoricul român Ottmar Trașcă notează în mod explicit că impresia generalului Friessner a fost dezamăgitoare. A văzut cât de departe de realitate erau diplomații civili și militari germani din București:
„Informaţiile îngrijorătoare recepţionate de generalul-colonel Friessner cu privire la starea de spirit a românilor şi la schimbarea unor comandanţi români – fără ştirea germanilor – i-au accentuat suspiciunea cu privire la pregătirea unui puci în vederea răsturnării mareşalului Antonescu. Și l-au determinat să se deplaseze la Bucureşti la 1 august 1944 în vederea obţinerii unei clarificări a situaţiei din partea forurilor germane competente.
Totuşi, rezultatele obţinute în urma convorbirilor desfăşurate în capitala României au fost dezamăgitoare! Generalul-locotenent Alfred Gerstenberg, comandant al Misiunii Militare Aeronautice germane în România era responsabil pentru apărarea regiunii petrolifere. Manfred von Killinger era ministrul plenipotenţiar german. Generalul de cavalerie Erik Hansen era Befehlshaber der Deutschen Heeresmission in Rumänien. Ei nu au fost în măsură să-l liniştească pe comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud.
Killinger pare rupt de realitate!
Chestionat de Friessner cu privire la încrederea ce se putea acorda guvernului român, von Killinger a replicat: „Mareşalul Antonescu are în spatele lui poporul şi guvernul.” Nemulţumit de răspuns, Friessner a insistat dorind să afle măsurile prevăzute de autorităţile germane! Erau măsuri în eventualitatea producerii unei crize de guvern în România.
Răspunsul oferit de ministrul plenipotenţiar german relevă elocvent imaginea falsă existentă în cadrul forurilor germane cu privire la situaţia guvernării mareşalului Ion Antonescu! „Până acum niciun fel de măsuri ! Nici nu este de aşteptat vreo criză de guvern şi dacă totuşi s-ar întâmpla, vom avea destul timp să luăm măsuri.”
Generalul-locotenent Alfred Gerstenberg a fost şi mai categoric. El l-a asigurat pe Friessner că „în caz de incidente o singură (!) baterie de artilerie antiaeriană va fi suficientă!” Asta, pentru pentru a lichida orice lovitură de stat la Bucureşti!.
La 4 august 1944, Nicolae Ceaușescu este eliberat din închisoare. Va fi probabil implicat în acținile UTC, al cărei lider fusese recunoscut prin voia lui Gheorghiu Dej în închisoarea Târgu Jiu.
5 august 1944
Are loc ultima întrevedere dintre Hitler și Antonescu. Hitler, convins de loialitatea lui Antonescu și minimalizând mișcările Opoziției române decide să nu dea curs Planului „Margarethe II”.
În cursul unei întrevederi a lui Manfred von Killinger, plenipotențiarul Reichului la București, Vicepreședintele Consiliului de Miniștri Mihai Antonescu a spus:
„Dacă Germania îşi respectă garanţia sa şi teritoriul românesc este respectat ca şi fiinţa şi libertatea României, România va urma drumul de onoare şi legile libertăţii sale. Dacă însă Germania nu mai este în măsură să apere pământul României sau nu mai poate să-şi respecte garanţia sa! Atunci trebuie să ne-o spună lămurit. Doresc preciziuni, doresc să ştiu adevărul, oricum ar fi el, pentru că Neamul Românesc nu poate să fie dus la moarte. Dacă deci frontul rus nu va putea să fie stăvilit şi Ruşii vor coborî spre Sud, ameninţând câmpia muntenească şi alunecând spre Bucureşti! Numai Mareşalul Antonescu sau eu, dar nimeni în România nu va mai putea să răspundă de ce se va întâmpla! Pentru că un popor astfel ameninţat are dreptul şi datoria să-şi salveze existenţa prin toate mijloacele”.
