La sfârșitul acestei luni s-au împlinit 55 de ani de la moartea lui Ion Agârbiceanu, autorul nemuritorului volum Fefeleaga

Neobositul critic literar Paul Cernat a realizat un nou portret memorabil: „Pe 28 mai 1963 a murit la Cluj, după un infarct miocardic, ION AGÂRBICEANU (va fi înmormîntat cu onoruri și miting trei zile mai tîrziu). S-a născut pe 12 noiembrie 1882, Cenade, Alba, în familia unui pădurar. A debutat în 1899, imediat dupa terminarea liceului la Blaj, dar s-a afirmat literar la Budapesta (unde a studiat, la Universitate, limbi clasice), în revista românească Luceafărul a lui O. Tăzlăoanu. În capitala ungară din Imperiu urmează mai întîi Teologia, apoi Literele, pe care le abandonează. Colaborează la Familia din Oradea, intrînd apoi în cercurile sămănatoriste, apoi poporaniste de peste munți. Va fi hirotonit preot în 1906 în comuna Bucium-Șasa din Apuseni (zona Roșia Montană, de unde va extrage mult «minereu» literar), cînd debutează și în volum cu schițele și povestirile «sadoveniene» din De la țară, urmate de cele din În clasa cultă și de primele culegeri-reper: În întuneric și Două Iubiri. Primul său fiu, Ion I. Agârbiceanu (n. 1907) va deveni un fizician atomist reputat, universitar și academician cu rezultate acreditate internațional în demeniul laserelor și luminii polarizate, inventator al primului laser cu gaze (heliu-neon)”. 

Protopop greco-catolic al Clujului și episcop

În continuare: „Ion Agârbiceanu a fost, într-un fel, replica greco-catolică și ardeleană a clericului-scriitor ortodox și muntean Gala Galaction (cu care e de altfel congener). Membru al Partidului Național Român, implicat în mișcarea unionistă a românilor transilvăneni, a dus o existență palpitantă între 1916-1918 (cînd plănuia să emigreze în SUA, via Rusia, unde fusese expulzat). În 1917, preot militar fiind, colaborează la publicațiile românești din Chișinău, iar după 1918 se întoarce în parohia de la Orlat. Demnitar dupa Primul Război (pînă la vicepreședinte al Senatului), academician, director, pînă în 1927, al ziarului Patria, protopop greco-catolic al Clujului și episcop după 1930, devine din «manist» – «averescan»”.

Agârbiceanu, recuperat în comunism, nu s-a sfiit însă să înfrunte sistemul când a venit vorba de crezul său religios. „Publicist activ, director, din 1938, al ziarului Tribuna, ostil mișcărilor de extremă dreapta, s-a refugiat la Sibiu în anii ocupației hortyste, ducînd o existență retrasă în anii dictaturii antonesciene. După instaurarea regimului comunist intră o scurtă vreme într-un con de umbră, apoi va fi recuperat la vîrf de sistem ca scriitor «de vitrină» (din nou, analogia cu traseul lui Galaction se verifică). A refuzat, totuși, să treacă la ortodoxie, în anii prigoanei contra uniților, iar predicile și unele romane au intrat sub incidența cenzurii”, notează Paul Cernat.

Tolstoi, Dostoievski – ecouri

„Scriitor prodigios, a publicat cu începere din 1906 cîteva zeci de volume (evident inegale) de povestiri și nuvele din lumea satului transilvănean de munte (dar nu numai). Luminița, Popa Man, Moartea clopotarului, Vechi pădurari, Vîlva băilor, Vedenia, Jandarmul se numără printre piesele sale de referință. Realist rural, preotul-scriitor e un excelent observator moral (nu moralizator), atent deopotrivă la dramele indivizilor și ale comunității, un prozator acut al «demoniei» existențiale si al irumperii sacrului în cotidian (s-a discutat, deja despre ecourile sale tolstoiene și dostoievskiene, dar și dinspre Leonid Andreev). Povestirile, bine scrise și conduse cu mînă sigură, au rezolvări adesea surprinzatoare, dramatice. Împreună, ele dau imaginea unei lumi vechi, aspre și nemiloase. Agârbicieanu a fost si unul dintre primii (dacă nu primul) scriitor român care a abordat credibil viața minerilor (băieșilor)”, apreciază, mai departe, Cernat.

„Fefeleaga” – un model real la Roșia Montană

„Dramatica Fefeleaga (avînd un model real în Roșia Montană) a fost acuzată excesiv de «reformiști» dupa 1990 de manipulare didactică în contul propagandei ceaușiste, prin teza exploatării rurale a femeii care-și pierde familia și a pasivității în fața suferinței. Ea stă însă «la baza» celui mai bun film al lui Mircea Veroiu (în colaborare cu Dan Pița), Nunta de piatră. Dintre numeroasele romane, rezistă cel mai bine timpului Arhanghelii, Strigoiul și Faraonii; de un realism dur și cu conflicte morale puternice, ele valorifică subtil, cu economie de mijloace, un filon folcloric local”, menționează criticul literar.

Ion Agârbiceanu și Mircea Zaciu

Volumele de predici, interzise de comuniști

Concluzia: „Uneori excesiv de moralizatoare și pamfletare, alte romane ca Legea Trupului (povestea unei vieți), Legea minții (povestea altei vieți), Căsnicia lui Ludovic Petrescu, Biruința, Vîltoarea, Răbojul lui Sf. Petre, Domnișoara Ana, Pustnicul și ucenicul său, cvasimemorialisticul Licean… odinioară sînt ignorate azi, nu întotdeauna pe drept, iar Sectarii merită o soartă mai bună. Memorialist asiduu (Amintiri, Vremuri și oameni etc.), bătrînul scriitor-preot a alcătuit și cîteva volume de predici, interzise după 1947 (ca și unele dintre romanele sale). S-a spus adesea că proza lui ardeleană face legătura între Slavici și Rebreanu – e deja un loc comun. L-am putea adăuga printre «rudele de sînge literar» și pe Pavel Dan din Urcan bătrînul, pe prozatorul Vasile Voiculescu și pe «naturalistul» Caragiale. Un prozator remarcabil mai ales în genul scurt, victimă colaterală a prejudecăților modernist-citadine, autorul fiind, după 1920, în aparent «contratimp» cu noile evoluții. Acreditată, în anii ‘60-‘70 prin monografiile lui Mircea Zaciu sau Cornel Regman (un mare admirator a fost și I. Negoițescu), editată în 18 volume de Mircea Zaciu și, mai nou, în colecția Opere fundamentale, opera lui Agârbiceanu e o «mină» cu resurse încă insuficient exploatate”.