Orice călătorie e o viaţă mai mică. Să faci dintr-o călătorie un mijloc de a atinge o destinaţie e ca şi cum ţi-ai propune să te naşti ca să mori, fără nimic la mijloc. Sau ca un sandwich umplut cu pâine.

Să încep cu sfârşitul. Într-un sat de pescari cu vedere la Pacific, o tânără americancă din Mississippi îmi făcea conversaţie, cu o zi înainte de a mă îndrepta spre Europa: „Şi, ce faci, te duci înapoi la lumea reala? - back to the real world?”. Am reuşit să ma auto-surprind, răspunzând pe negandite: „Nu. Mă întorc la iluzie”. După ce ne-a trecut surpriza, amândouă am fost de acord că mare adevăr am grăit.

Fuga din SUA. Exodul americanilor Am întâlnit în Ecuador fenomenul exodului americanilor din SUA înspre ţări considerate de ei mai norocoase: cu predilecţie Costa Rica, Panama, Uruguay, Ecuador. Toţi par realmente fugari, strângând cu speranţe noi la piept o viză de 6 luni în urma căreia speră să obţină dreptul de rezidenţă. Mi-au relatat aceeaşi poveste personală, trasă parcă la indigo.

În SUA nu mai e de trăit, Bush a implementat un regim de inspiraţie practic nazistă, reluând la propriu metodele celui de-al treilea Reich. America e pe butuci, scapă cine poate. Singur, Richard, 65 de ani şi rătăcitor prin vocaţie, a completat imaginea cu singura observaţie inedită în pleiada de poveşti identice: „Plecăm din SUA ca să scăpăm de nişte apucături afurisite, dar sfârşim prin a le aduce cu noi. Contaminăm ţările astea cu stilul de viată american, suferind de obezitate din adolescenţă pentru că nu concepe mişcarea fără autoturism personal.”

Fericirea nu vinde

Veneam din ţări în care declamatori ad-hoc amestecă religia şi revoluţiile în discursuri pasionate, cu aer de scenetă de teatru. Unde autobuzele de noapte pe distanţe lungi sunt controlate de poliţie ca să nu ascundă guerrilleras care să golească buzunarele pasagerilor la vreun mijloc de drum în pustiu.

Unde criza înseamnă că anul ăsta nu a plouat suficient şi e prea puţin porumb. Unde 250 de kilometri se fac în 7 ore pentru că diferenţa de nivel între plecare şi sosire e de 3000 de metri spiralaţi dezordonat în drumuri aproape neasfaltate.

Veneam din locurile clipei eterne, unde graniţele se traversează cîte patru ore într-o canoe strâmtă, cu Peru pe dreapta şi Ecuador pe stânga, unde unicul funcţionar de la imigrări recunoaşte relaxat: „Eu nu locuiesc aici (n.r. Nuevo Rocafuerte, punct de frontieră pe Rio Napo în Ecuador, cu intrare dinspre Peru). Eu doar vin aici din când în când, să lucrez.” Povestea e autentică şi i-am trăit urmările pe aeroportul din Quito, unde mai mai să nu pot pleca pentru că omul care trebuia să îmi pună ştampila de ieşire din ţară o ţinea una şi bună: „Nu exişti”. În sistem, adică, în calculator, intrarea mea în Ecuador nu figura, deşi ştampilele de la Nuevo Rocafuerte erau la locul lor în paşaport.

Veneam dinspre graniţa lumii cu miracolul, a cărui reală strălucire mă obişnuisem să o pot privi cu ochii deschişi, în jungla considerată sacră de către locuitorii ei, în Anzii unde la 4000 de metri ţi se pare că abia ai ajuns la poalele muntelui, şi te simţi mic, şi măreţ totuşi. În sufletul peştilor aruncaţi din nadă de pescarii din Ayampe şi în capacitatea inexplicabilă a lui Galvan de la Cabanas de la Iguana (acelaşi Ayampe) de a citi gandurile şi a-ţi răspunde la întrebări pe care le formulaseşi doar în gând.

„Hai, că nu toţi românii sunt răi” După aşa ceva, readaptarea la vechile obiceiuri e  improbabilă şi searbădă. Mă ştiam cu capul în nori şi mă aşteptam să fiu trasă de urechi pentru asta. De 3 ori plecarea din aeroportul din Quito a devenit improbabilă. Prima, pentru că nu figuram în calculator: a doua oară, pentru un control „aleator”: bagajele răscolite, toate pachetele şi sticlele desfăcute, în paralel cu o conversaţie degajată pe două teme: una, că poliţistului care mă percheziţiona îi plăcea muzica rock iar eu aveam bocanci steel  în picioare, cealaltă că poliţistului nu-i plăceau turiştii care strecoară coca sau marijuana afară din Ecuador, şi mai mulţi români au fost prinşi făcând-o.

 

Ne-am despărţit amiabil, eu aproape pierzând avionul, el scuzându-se către colega lui: „Hai, că nu toţi sunt răi” - după ce aproape mă rugase să nu cumva să am marijuana la mine. A treia dată, când brigada anti-drog mă opreşte şi mă roagă politicos să le dau voie să ma radiografieze puţin, la nici 5 minute de la celălalt control. În caz că am înghiţit ceva interzis. Îmi înghiţeam doar râsul, în ciuda faptului că probabil avionul doar pe mine mă mai aştepta.

 

Aşa am ţinut-o până la Bucureşti, perpetuă câştigătoare a loteriei controalelor aleatorii, şi excepţie nu a făcut nici poliţia de pe aeroportul Otopeni. N-am putut să mă supăr pe ei. Mă simţeam prea bine. Şi n-aveam marijuana în rucsac. Nici coca. Ce adusesem eu cu mine din America de Sud, ei nu aveau aparate să detecteze.

Citiţi şi:

1. O româncă prin jungla amazoniană
2. Rio de Janeiro, nimic periculos
3. Brazilienii, când nu au ce face, cântă
4. Tatuaje în Golful Tuturor Sfinţilor
5. Favelele din Fortaleza
6. Belém, oraşul de pe axa cauciucului
7. 250 de oameni pe Lebăda Albă
8. Let's rock and roll, Jesus, baby
9. Şlagărele româneşti ajung în Amazonia
10. Clandestini la frontiera fatală | FOTO 
11. Peruanii, mai nepunctuali decât românii | FOTO
12. De la Mazán la Santa Clotilde, cu „rapida”
13. Opt zile în satul de pescari Ayampe