Marea Britanie a fost rezervată în proiectele integrării europene, fiind ea însăși o a treia forță în Uniunea Europeană. Pe de altă parte, a fost întotdeauna susținătoarea pieței libere, deci un aliat al Germaniei pe politicile de echilibru și austeritate economică, de rigoare și competiție corectă, fără piedici. În același timp, a fost un stat nuclear, membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, care a secondat Franța pe aceste direcții, a determinat evitarea excepționalismul francez în materie și a sprijinit proiectele de natură militară și de construcție de armament ale Franței, refuzând, însă, cu obstinație adâncirea politicii de apărare comună și detașarea UE, pe această dimensiune, de NATO.

Practic, Marea Britanie a fost expresia directă a echilibrului, dar și a neorealismului, fiind forța ponderatoare care a făcut să i se atribuie în istorie eticheta de Perfid Albion: „Anglia nu are prieteni sau aliați permanenți, ci doar interese perene”, erau cuvintele lordului Palmerston, prim-ministru al Angliei intre 1859 si 1865, și asta s-a profesat constant pe toată perioada apartenenței sale la Uniunea Europeană. Oricât de blamată a fost pentru excepționalismele sale, pentru optout-urile sale (excepții solicitate) la anumite politici europene, despre care considera că-i afectează suveranitatea, în aceeași măsură a fost apreciată pentru rolul său ponderator și de echilibru și realism în ambițiile europenilor.

Odată cu retragerea Marii Britanii, dacă Brexitul se va menține la 29 martie acest an și chiar va avea loc, rolul său nu mai este îndeplinit de către nici un alt stat. Ideea ca Spania sau Italia să preia acest rol este nepotrivită, având în vedere că ambele state nu au potența și forța Marii Britanii, iar politicile și instabilitatea în ambele cazuri nu recomandă o asemenea perspectivă. Spaniei îi lipsește greutate strategică față de Marea Britanie, iar Italiei europenismul, economia și echilibrul.

În acest context, România și Polonia ar putea asuma, împreună, rolul ponderator al Marii Britanii. România și Polonia pot avea suficient de multă reținere față de Rusia pentru a crea forța de limitare a eventualelor porniri de apropiere prematură și deschidere nepotrivită față de Moscova a Occidentului european. România și Polonia au, împreună, legătură strategică și de apropiere față de Statele Unite, dar și conștiința nevoii de a implica și menține SUA angajată în securitatea Europei, încât să poată înlocui Marea Britanie.

Mai putem vorbi despre o dimensiune, ce ține de reprezentativitatea formulei în patru, 2+2, cu Franța Germania, Polonia și România, pentru echilibrul Est-Vest, membri fondatori-noile state membre ale UE. Ponderea României și Poloniei, care rămân al cincilea și al șaselea stat ca greutate strategică europeană, este comparabilă cu cea a Marii Britanii – chiar dacă economic diferența rămâne marcantă, la combinarea celor două economii.

Avantajul este și reprezentarea egală a celor două părți ale Flancului Estic al NATO și UE, partea nordică și cea sudică, prin state cu greutate specifică mare și capacitate de coagulare dovedită a celorlalte state similare – vezi proiectul București 9 pe dimensiunea de securitate și apărare și Inițiativa celor 3 Mări, pe dimensiunea infrastructurii și a comerțului, pe cea economică și de coeziune. În plus, Parteneriatul Strategic dintre cele două state recomandă coerența acțiunilor și similitudinea mare a politicilor europene ce pot fi îmbrățișate de către cele două state.

Chiar și la nivelul jocului pe roluri și reprezentării Estului, lucrurile sunt corect împărțite de cei doi actori: România este profund pro-europeană, își dorește menținerea în spațiul statelor din nucleul european, Polonia este mai conservatoare și reflectă în mai mare măsură rezervele eurosceptice pe anumite teme ale unei părți a statelor noi intrate în UE, precum se întâmplă și cu o parte relevantă dintre statele vechi membri în UE sau chiar fondatoare ale conclavului european. Poate și aceste elemente ar recomanda binomul Polonia-România drept partener reprezentativ al Noii Europe, punte pentru relația cu SUA și echilibru al binomului franco-german.

Un asemenea construct ar putea echilibra substanțial și bugetul de idei, temeri și preocupări cât mai diverse ale statelor membre, în totalitatea lor, și ar fi o formă de recurs sintetic mult mai legitimă decât revenirea la cele 6 state fondatoare, cum s-a procedat la lansarea perioadei de reflecție privind viitorul UE. Încheierea procesului în timpul Președinției României la Consiliul UE, la 9 mai, la Sibiu, La Consiliul European, precum și întreaga activitate și prestație a României în acest semestru european complicat, marcat de Brexit, la 29 martie, ar putea fi un alt element de legitimare și oportunitate de introducere a formatului 2+2 Franța, Germania, Polonia, România în structurile informale de reflecție, consultare și lansare de proiecte. O variantă ce poate legitima pe deplin, prin incluziunea noilor membri și a preocupărilor lor, orice proiect franco-german destinat evoluției viitoare a UE, orice proiect gândit, testat și propus ulterior deciziei consensuale a celor 27 state membre ale UE, după Brexit.

 

Te-ar putea interesa și: