Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Plimbări florentine. Proprietarul zidurilor.
Plimbări florentine. Proprietarul zidurilor.

Plimbări florentine. Proprietarul zidurilor.

În Florența secolelor XIV și XV, familia Brancacci era una dintre cele mai proeminente.

 Numărîndu-se printre cei dintîi negustorii de lînă care au schimbat obiectul negoțului, avînd intuția că mătasea va deveni rapid o marfă cu mult mai profitabilă, familia Brancacci a făcut o frumoasă avere. Ei aveau de mult timp o capelă a lor în Biserica Santa Maria del  Carmine, pe care se tot gîndeau să o picteze și să o decoreze, pasînd această sarcină în interiorul familiei, de la unul la altul. Cel mai important Brancacci a fost, fără îndoială, Felice (1382 – 1440). Abil în treburile publice, Felice a atins un înalt nivel de respectabilitate în cadrul comunității florentine, fiind ba consilier al Signoriei pentru complicata problemă a mărilor (Florența a suferit mereu în orgoliul ei că nu e port la mare și, de aceea, a dezvoltat o complicată politică de acaparare a unor porturi apropiate, precum Livorno sau de cîștigare a unei influențe strategice în porturi ceva mai depărtate, precum Veneția), ba strateg în diverse bătălii. Printe florentinii din generația sa, Felice Brancacci era celebru pentru cîștigarea unor turniruri la mari sărbători (în tinerețe, fusese foarte bune la jocuri de acest gen). Dar, pentru istorie, marea lui realizare politică a fost aceea că, în 1422, îndeplinind o ambasadă în Egipt, a reușit performanța excepțională de a-l convinge pe sultanul mameluc să accepte circulația florinului de aur pe piețele regatului musulman. Întors din această misiune, aureolat de o glorie publică binemeritată, Felice și-a concentrat atenția asupra capelei pe care, după toate aparențele, o cam neglijase pînă atunci.

E neclar cum a ajuns capela să fie pictată de cuplul Masaccio – Masolino. Sînt istorici care spun că, de fapt, nepriceput fiind în ale picturii, Felice Brancacci a cerut călugărilor carmelitani să se ocupe de pictură cum or ști, doar să iasă ceva frumos. În orice caz, comanda a venit în 1423. Este, așadar, cert că pictura a fost începută de Masolino (căci parteneriatul lui cu Masaccio începe abia în decembrie 1423), ceea ce se și vede limpede – registrele de sus ale lucrării sînt realizate de Masolino singur. Masaccio începe să lucreze abia din registrul median, unde împarte spațiul cu Masolino, iar registul de jos aparține cu totul lui Masaccio – cel mai porbabil din cauza plecării lui Masolino în Ungaria. În orice caz, nici Masaccio nu a apucat să termine întreaga pictură a capelei, plecînd și el, începînd cu 1426, din  Florența, mai întîi la Pisa, apoi la Roma, unde a murit. Capela va fi terminată abia după 1480, de Filippino Lippi. În orice caz, Capela Brancacci, cu pictura neterminată, va trece prin clipe grele. În 1435,  adică la doar doi ani după ce Florența fusese de facto preluată de Cosimo de Medici, Felice Brancacci a intrat în conflict cu acesta. De Medici nu a stat pe gînduri și l-a surghiunit. Dușmănia va dura pînă dincolo de moarte, pentru că în 1458, adică la mai bine de 15 ani după moartea lui Felice Brancacci, acesta este declarat ”nemico della patria” și capela intră într-o procedură numită „damnatio memoriae”, ceea ce însemna că acele chipuri aparținînd membrilor familiei Brancacci ori membrilor familiilor aliate cu ei în opoziția anti-Medici și care fuseseră pictate pe pereții capelei Brancacci trebuiau înlocuite. În plus, familiei i s-a retras patronajul asupra capelei, care a fost pusă sub alt patronaj, poate populist am zice astăzi, și anume cel al Madonnei del Popolo. Abia în 1474 interdicțiile asupra familiei Brancacci au fost ridicate și capela a putut reveni, iarăși, familiei care, spuneam, a terminat pictura imediat după 1480.

Nu știu de ce, această tumultuoasă pagină de istorie florentină îmi aduce aminte de o secvență dintr-un film relativ recent. În  „Frida” (film din 2002), există o secvență care redă episodul conflictului dintre pictorul Diego Rivera și magnatul Nelson Rockefeller. Era în 1933 și Rivera fusese angajat de Rockefeller să picteze peretele de la intrarea în Rockefeller Centre. Miliardarul i-a cerut o pictură murală ”care să facă pe oamenii care o văd să se oprească și să se gîndească”. A fost, pare-se, singura indicație a comanditarului. Rivera a făcut o operă de propagandă comunistă, cu Lenin în prim-plan și o paradisiacă paradă sovietică de 1 mai. Rockefeller, în cele din urmă, l-a plătit pe Rivera numai să scape de el și a distrus lucrarea, înlocuind-o cu alta. În film, Rockefeller, jucat de Ed Norton, intră val-vîrtej în hol, vede chipul lui Lenin și îi spune lui Rivera, care lucra urcat pe schelă, că acel chip trebuie să dispară pentru că el nu acceptă să se facă proagandă comunistă în clădirea lui. Rivera se opune, clamînd autonomia artistului: „Aceast este creația mea!”, iar Rockefeller răspunde sec: ”Da, pe zidul meu”. Nici Renașterea și nici modernitatea nu au putut decide clar în disputa dintre proprietarul moral al lucrării și proprietarul materialității ei. Să ne gîndim la asta pînă mîine doar, cînd privim pictura din capela Brancacci.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.