În noaptea de Paște, când lumina Învierii pătrundea pe furiș prin crăpăturile închisorii, un grup de bărbați nevinovați plângeau tăcut, dar cu sufletele încă neîmpăcate. În Închisoarea Pitești, Paștele nu aducea înălțare sau liniște. Aducea o tortură fără margini, o formă de reeducare. Ororile se petreceau sub ochii unui regim care considera că distrugerea spirituală este unica cale de a-și înfrânge inamicii. Patimile partizanilor era un ritual chinuitor care transformase închisoarea într-un loc de groază. Mărturiile celor care au supraviețuit ne dau o fărâmă din ceea ce înseamnă adevărata suferință, dincolo de cuvinte și imagini. Povestea lor nu este doar despre cruzimea regimului, ci și despre curajul lor de a rezista în fața unei asemenea distrugeri.

Patimile partizanilor. Un nou tip de tortură

În acea perioadă, în Închisoarea Pitești, tortura era o metodă utilizată pentru a distruge voința celor care nu acceptau regimul comunist. La Paștele din 1951, ororile atingeau un apogeu. Deținuții, mulți dintre ei partizani care s-au ridicat împotriva regimului, erau forțați să participe la ceea ce se numea „reeducare”. Aceasta însemna nu doar bătăi fizice, dar și umilință psihologică: se încerca, prin orice mijloace, să se schimbe ideologia lor și să le fie frântă demnitatea.

Unul dintre supraviețuitori, Ioan Ficior, a descris cum, în timpul Paștelui, în loc de slujba religioasă, deținuții erau forțați să participe la ceremonii grotesci. În cadrul lor, fiecare trebuia să mărturisească „mărețele realizări ale regimului”. Iar dacă refuzau, erau bătuți și umiliți. Patimile partizanilor se derulau zilnic în aceste condiții. Tortura psihologică depășea orice limită. Deținuții trebuiau să își trădeze frații și prietenii, să-i denunțe pe cei din jurul lor pentru a supraviețui. Aceasta devenea realitatea unui Paște care ar fi trebuit să aducă iertare și speranță.

Mărturia unui alt deținut, Constantin Ticu Dumitrescu, confirmă această practică. El își amintește cum unii dintre prizonieri erau obligați să scrie scrisori de auto-denunț. Erau forțați să își recunoască vina pentru crime pe care nu le săvârșiseră. În acele momente, oricine refuza să participe la acest ritual al umilinței era supus unei torturi fizice feroce, care le putea distruge trupurile și le rupea voința de a rezista. Chiar și în aceste condiții extreme, partizanii nu își trădau niciodată convingerile. Curajul lor era imens. Fiecare Paște trăit în acele condiții era o dovadă de spirit indestructibil.

Așa-zisele slujbe și umilința la care erau supuși deținuții de la Pitești

La Închisoarea Pitești, Paștele nu aducea vreun moment de liniște sau de rugăciune. În schimb, adâncea groaza. Tortura devenea mai intensă cu fiecare zi, iar autoritățile închisorii nu ezitau să folosească sărbătorile religioase pentru a înrăutăți chinurile. În loc să se simtă binecuvântați, deținuții erau obligați să participe la pseudo-slujbe. În cadrul acestora erau umiliți și forțați să participe la jocuri mentale care le testau limita suportabilității. În acest timp, membrii familiei lor, adesea, nu aveau nici măcar cunoștință despre suferințele lor.

Una dintre mărturiile emoționante ale unui supraviețuitor, Gheorghe Mihăilescu, vorbește despre un Paște în care deținuții erau împinși să se dezvăluie reciproc. Partizanii erau supuși unui ritual de spălare a „păcatelor” lor. Erau obligați să renunțe la orice credință, iar în loc de rugăciune, au trăit o groază psihologică greu de imaginat. Patimile partizanilor în aceste momente aveau ca scop nu doar exterminarea fizică, dar și distrugerea identității lor. Dacă cineva nu se „reeduca” suficient de repede, tortura devenea tot mai violentă.

Un alt martor, Nicolae Mărgărit, descrie cum Paștele, deși era un moment al credinței pentru românii, pentru deținuți însemna o bătălie cruntă pentru păstrarea identității. Mărturisește că de multe ori, cel mai crunt nu era bătaia fizică. Mai greu de suportat era ideea de a fi forțat să renunți la propria religie și convingere. Tortura nu venea doar din partea gardienilor, ci și din partea colegilor de celulă. Aceștia, înfruntați cu propria lor suferință, cedau și deveneau colaboratori ai regimului. Astfel, Paștele devenea un simbol al pierderii fiecărei frânghii de speranță.

Patimile partizanilor în Săptămâna Mare. Lacrimi și înfrângere

În ciuda ororilor la care erau supuși, unii dintre deținuți au rămas statornici în fața tuturor încercărilor. La Închisoarea Pitești, Paștele era văzut ca o luptă între ceea ce mai rămânea uman în ei și ceea ce încercau autoritățile să le ia: demnitatea, credința și curajul. Unii dintre ei au povestit că, în momentele cele mai grele, au găsit puterea să își ajute frații de detenție, să își împărtășească din puținul rămas. Aceste momente de solidaritate erau, pentru mulți, adevărate manifestări ale curajului. Patimile partizanilor, în ciuda cruzimii, au păstrat o fărâmă de omenie.

Chinurile deținuților de la Pitești aveau caracter dublu în Săptămâna Patimilor. Pe de o parte, erau confruntați cu disprețul și umilința regimului. Pe de altă parte, se năștea un fel de comuniune între cei care refuzau să se predea. În ciuda torturilor, mulți dintre ei au continuat să creadă că lupta lor pentru libertate nu a fost în van. Unii dintre cei care au reușit să supraviețuiască acestei perioade au păstrat în suflet amintirea acestor momente ca fiind cele mai importante lecții de viață.

Un alt supraviețuitor, Radu Ciuceanu, povestește despre un moment în care, în mijlocul torturii fizice, au cântat în cor un imn de rezistență. A fost o demonstrație de curaj imens. A fost un gest de neînfricare care i-a marcat pentru tot restul vieții. Cu toate că erau zdrobiți fizic, acești oameni aveau încă puterea să creadă în ce era mai important: demnitatea lor ca ființe umane. Patimile partizanilor nu au fost doar despre răni fizice, ci despre războiul interior pentru a rămâne oameni.

Partizanii, în genunchi pe drumul umilinței

Paștele anului 1951 a fost, pentru deținuții din Închisoarea Pitești, o coborâre într-un infern spiritual. Aurel Vișovan, unul dintre supraviețuitori, își amintește cum, în acel an, tortura fizică a fost dublată de o prăbușire morală intenționată, planificată diabolic. Torționarii au pus în scenă batjocoriri ale Mântuitorului și ale Sfintei Fecioare, în fața cărora deținuții erau obligați să se închine. Era o profanare a tot ce aveau mai sfânt în suflet. Aceste blasfemii făceau parte, cu sadism, din patimile partizanilor, împinse atunci dincolo de orice limită omenească.

Dumitru Bordeianu povestește că, în Duminica Floriilor, un torționar a venit cu un plan sinistru. Deținuții au fost așezați pe priciuri după o nouă ordine. Nume ca Maglavit, Zelică Berza, Gheorghiu sau Andrișan sunt amintite ca parte din acest grup, pregătit parcă pentru un ritual al umilinței. Atmosfera era încărcată de o presimțire grea. Oamenii știau că urmează ceva cumplit. În Săptămâna Mare, în loc de slujbe și lumină, au primit întunericul batjocurii și al dezumanizării. Așa au început patimile partizanilor, într-o versiune hidoasă a propriei răstigniri.

Tot în același an, în duminica de Paște, prizonierii au fost treziți brusc. Li s-a ordonat să se așeze în genunchi, pe cimentul aspru și înghețat, și să pornească în cerc prin cameră. Mersul în genunchi devenea ritualul umilinței, o răstignire lentă. Gardienii strigau la ei să cânte „Hristos a Înviat!”, în timp ce genunchii li se toceau până la os. După ore întregi de mers în genunchi, unii cădeau epuizați. Nu mai simțeau decât piatra rece și sângele care le înroșea pantalonii. Unii mureau în tăcere, alții își pierdeau mințile. Dar în mijlocul acestui iad, câțiva dintre ei găseau puterea să șoptească o rugăciune. În adâncul lor, încă mai exista un strop de credință.

Surse folosite la acest articol:

1. „Pitești – Mărturii din Închisoarea groazei” – o colecție de mărturii ale celor care au supraviețuit torturilor din perioada regimului comunist.

2. „Închisoarea Pitești. Experiența unui martir al reeducării” de Aurelian Ghibu – o lucrare ce detaliază povestea celor care au trăit ororile închisorii.

3. „Mărturisiri din Închisoarea Pitești” de Ionuț Țene – o colecție de relatări personale ale supraviețuitorilor.

4. „Reeducarea prin tortură” de Nicolae Steinhardt – o lucrare de referință despre reeducarea de la Pitești, despre impactul asupra prizonierilor și despre ororile la care au fost supuși.

5. Articolul „Cum erau batjocoriţi de Paşte deţinuţii de la Închisoarea Piteşti”, de pe Historia.ro.